Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am pus mapa albastră pe masă.
De data aceasta n-am mai simțit vinovăție.
Nici măcar teamă.
Doar o întrebare.
Ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă semnam?
Aș fi vândut singurul lucru care mai era al meu.
Banii ar fi intrat în avansul pentru apartamentul Danielei și al lui Sorin.
Locuința nouă ar fi fost pe numele lor.
Iar eu aș fi primit…
o cameră.
O promisiune.
Atât.
Am închis mapa și am sunat-o pe Elena, vecina de la trei.
— Te deranjez?
— Nu. Ce s-a întâmplat?
— Am nevoie de un notar.
A tăcut o clipă.
— Pentru apartament?
— Da.
— Cunosc pe cineva.
A doua zi am mers împreună.
Aveam mapa albastră în geantă.
Notarul era un bărbat trecut de cincizeci de ani.
A luat documentele.
Le-a citit.
Apoi m-a întrebat:
— Dumneavoastră vreți să vindeți?
— Nu știu.
S-a uitat la mine peste ochelari.
— Nu v-am întrebat ce vor copiii. Dumneavoastră vreți?
Am rămas tăcută.
Era ciudat.
În ultima perioadă aproape nimeni nu mă mai întrebase ce vreau eu.
— Nu.
— Atunci nu semnați.
Atât de simplu.
— Dar fiica mea spune că voi avea camera mea.
— În baza cărui drept?
N-am înțeles.
— Cum adică?
— Va exista vreun drept al dumneavoastră înscris asupra noii proprietăți?
— Nu știu.
— Vi s-a propus uzufruct? Drept de abitație? Cotă de proprietate?
Am clătinat din cap.
— Mi-au spus că voi avea camera mea.
Notarul a lăsat pixul jos.
— O promisiune de familie nu este același lucru cu un drept asupra unui imobil.
M-am uitat la mapa din fața mea.
— Deci, dacă vând…
— Dacă vindeți și transferați banii fără să vă protejați juridic, situația dumneavoastră se schimbă radical.
Am simțit cum mi se răcesc palmele.
— Și dacă peste câțiva ani nu ne mai înțelegem?
Nu mi-a răspuns în locul copiilor mei.
A spus doar:
— Tocmai de aceea nu semnați nimic până nu înțelegeți și nu acceptați toate consecințele.
Am ieșit de acolo cu mâinile tremurând.
Elena mergea lângă mine.
— Ești bine?
— Da.
— Sigur?
M-am oprit.
— Cred că este prima dată după foarte mulți ani când fac ceva numai pentru mine.
Elena mi-a zâmbit.
— Atunci probabil de asta pare atât de greu.
În seara aceea am scris un mesaj.
Nu numai Danielei.
Tuturor celor trei copii.
L-am șters de trei ori.
Apoi l-am trimis.
„Apartamentul nu se vinde.
Nu mai fac menaj la comandă, nu mai gătesc atunci când sunt chemată doar pentru asta și nu mai accept să fiu căutată numai când aveți nevoie de ceva.
Dacă vreți să mă vedeți, veniți pentru mine.”
Telefonul a sunat după mai puțin de două minute.
Daniela.
Am lăsat să sune.
A sunat din nou.
Am răspuns.
— Ce înseamnă mesajul ăsta?
— Exact ce scrie.
— Ai fost la notar?
Am rămas tăcută.
— Mamă?
— Da.
— Cu cine?
Întrebarea m-a surprins.
— Ce contează?
— Contează! Cine te-a dus?
— Elena.
— Știam eu!
— Ce știai?
— Că femeia aia îți bagă prostii în cap.
Am închis ochii.
— Daniela, am șaptezeci și patru de ani. Nu patru.
— Noi încercăm să avem grijă de tine!
— Atunci de ce pregătiserăți evaluarea apartamentului înainte să mă întrebați dacă vreau să-l vând?
S-a făcut liniște.
— Era doar ca să știm cât valorează.
— Apartamentul meu.
— Mamă…
— Actele mele.
— Aveam nevoie de copii ca să…
— Daniela.
Am întrerupt-o.
— Nu semnez.
Vocea ei s-a schimbat.
— Și noi ce facem?
Am rămas câteva secunde fără cuvinte.
Nu:
„Tu ce faci?”
Nu:
„Cum te vei descurca?”
Ci:
„Noi ce facem?”
— Vă descurcați.
— Foarte frumos.
— Așa este.
— După tot ce am făcut noi pentru tine…
Aproape că am râs.
— Ce ai făcut pentru mine, Daniela?
A tăcut.
— Nu spun că n-ai făcut nimic. Dar spune-mi.
— Suntem copiii tăi!
— Asta nu este ceva ce ai făcut pentru mine.
N-a mai răspuns.
A închis.
Daniela nu mi-a vorbit trei săptămâni.
Mihai m-a sunat în seara următoare.
— Mamă, ce faci?
— Stau acasă.
— Nu asta întreb.
— Atunci întreabă mai clar.
S-a enervat.
Mi-a spus că îi fac de rușine.
— Față de cine?
— Nu asta este ideea.
— Atunci care este?
— Oamenii o să creadă că noi nu avem grijă de tine.
Am simțit că mă întristez.
— Mihai, tu m-ai sunat ultima dată când am avut trimiterea la cardiologie.
— Și?
— Nici măcar nu m-ai întrebat după aceea ce a spus medicul.
Tăcere.
— Ce a spus?
Am zâmbit amar.
— Acum nu mai contează.
Florin a fost cel mai dur.
— O să regreți.
— Ce anume?
— Când nu vei mai putea singură.
— Poate.
— Cine crezi că va veni atunci?
M-am uitat spre fereastră.
— Nu știu.
— Exact.
— Dar frica de ziua aceea nu mă poate obliga să vă dau apartamentul astăzi.
A tăcut.
— Ai devenit foarte egoistă.
De data aceea cuvântul nu m-a mai durut la fel.
— Poate.
— Și asta e tot?
— Nu.
Am tras aer în piept.
— Cred că v-ați obișnuit atât de mult să primiți de la mine, încât orice lucru pe care îl păstrez pentru mine vi se pare egoism.
Florin a închis.
Au urmat săptămâni ciudate.
Telefonul suna mai rar.
La început mă durea.
Mă trezeam dimineața și mă uitam dacă aveam vreun mesaj.
Uneori nu era niciunul.
Dar aveam altceva.
Timp.
Am început să merg mai des la cercul de pensionari.
Rodica îmi păstra loc lângă ea.
— Credeam că nu mai vii.
— Unde să mă duc?
— La copii.
Am zâmbit.
— Copiii mei au nevoie de o pauză de la mine.
Rodica a ridicat sprâncenele.
— Sau tu de la ei.
Poate avea dreptate.
Am început să facem lucruri pe care ani întregi le considerasem pierdere de vreme.
Beam ceai.
Coseam.
Mergeam la câte un spectacol organizat la Casa de Cultură.
Într-o zi am participat la un mic târg cu fețele de pernă pe care le cususerăm.
Cineva a cumpărat două făcute de mine.
M-am bucurat de parcă vândusem un apartament.
Elena a început să mă scoată la plimbare.
— Hai până în parc.
— E frig.
— Ai palton.
— Mă dor genunchii.
— Mergem încet.
Ne așezam pe bancă.
Împărțeam un covrig cald.
Uneori vorbeam.
Alteori nu.
Când am avut controlul la cardiologie, Elena a venit cu mine.
În sala de așteptare m-am uitat la ea.
— Nu trebuia să vii.
— Știu.
— Atunci de ce ai venit?
— Pentru că mi-ai spus că ai control.
Atât.
Mi s-a pus un nod în gât.
Cât de puțin trebuie uneori ca un om să simtă că este important pentru cineva.
Nu bani.
Nu acte.
Nu apartamente.
Doar:
„Știu că ai control. Vin cu tine.”
Contul meu a rămas numai al meu.
Pensia intra acolo.
Economiile mele erau acolo.
Nu era o avere.
Dar când mă uitam la sold, nu mai vedeam doar bani.
Vedeam posibilitatea de a-mi cumpăra medicamentele.
De a plăti întreținerea.
De a chema un taxi dacă într-o zi nu mai puteam merge cu autobuzul.
Siguranță.
Exact lucrul pe care copiii mei îmi cereau să-l schimb pe promisiunea unei camere.
După aproape o lună, Daniela a venit.
De data aceea n-avea mapă.
Nici acte.
A sunat la ușă.
Am deschis.
— Bună, mamă.
— Bună.
— Pot să intru?
M-am dat într-o parte.
A intrat.
S-a uitat prin sufragerie.
— Ai mutat masa?
— Da.
— De ce?
— Pentru că așa îmi place.
A zâmbit puțin.
Ne-am așezat.
Pentru câteva minute niciuna n-a știut ce să spună.
Apoi Daniela m-a întrebat:
— Ai fost la cardiolog?
Am privit-o.
— Da.
— Și?
I-am povestit.
A ascultat.
Nu s-a uitat la telefon.
Nu m-a întrerupt.
Când am terminat, a spus:
— Bine că ai mers.
Atât.
Nu și-a cerut scuze pentru apartament.
Eu nu i-am cerut.
Nu atunci.
Dar înainte să plece, s-a oprit la ușă.
— Mamă?
— Da?
— Duminică sunteți acasă?
Am aproape râs.
„Sunteți.”
De parcă eu și mușcatele formam deja o familie.
— După-amiază.
— Putem veni?
— Pentru ce?
Daniela s-a uitat la mine.
— Să te vedem.
Am simțit că mi se strânge gâtul.
— Da.
Duminică au venit.
N-am făcut sarmale.
N-am făcut chiftele.
N-am stat două zile în bucătărie.
Am cumpărat niște biscuiți.
Am făcut cafea.
Atât.
Și, culmea, nimeni n-a murit de foame.
Am stat de vorbă.
Mara mi-a arătat niște fotografii.
Sorin m-a întrebat dacă mai merg la Casa de Cultură.
Daniela a spălat ceștile înainte să plece.
Nu înseamnă că totul s-a reparat.
Mihai încă este supărat.
Florin încă spune că sunt influențată de „prietenele alea”.
Daniela încă mai crede probabil că planul ei cu apartamentul era bun.
Dar ceva s-a schimbat.
Eu.
Nu mai răspund automat „da”.
Dacă sunt obosită, spun că sunt obosită.
Dacă nu vreau să gătesc, nu gătesc.
Dacă vreau să ies cu Elena sau Rodica, ies.
Iar apartamentul nu se vinde.
Duminica trecută am mers singură la biserică.
După slujbă m-am întâlnit cu Elena și Rodica.
Am băut o cafea.
Am râs.
Când m-am întors acasă, apartamentul era rece.
Am deschis geamul.
Am udat mușcatele de pe balcon.
M-am uitat prin cele două camere.
Nu era un apartament mare.
Nu era modern.
Mobila avea ani.
În bucătărie se vedea încă locul în care ținusem patul pliant când Daniela locuia cu mine.
Dar cheia era în buzunarul meu.
Actele erau ale mele.
Și nimeni nu putea hotărî în locul meu când trebuia să plec.
Poate într-o zi voi avea nevoie de ajutor.
Poate voi ajunge să nu mă mai pot descurca singură.
Nu mă mint că bătrânețea va fi ușoară.
Dar dacă va veni ziua aceea, vreau ca decizia despre viața mea să fie luată împreună cu mine.
Nu înaintea mea.
Și nu în schimbul ultimului lucru pe care îl mai am.
Copiii mei m-au numit egoistă pentru că am refuzat să le dau apartamentul.
Eu cred acum că nu devenisem egoistă.
Doar încetasem să confund iubirea cu obligația de a rămâne fără nimic.
Toată viața am pus mai întâi farfuriile altora pe masă.
La șaptezeci și patru de ani, am învățat că am voie să păstrez și una pentru mine.
Și când m-am întors în apartamentul meu, după cafeaua băută cu Elena și Rodica, nu m-am simțit abandonată.
M-am simțit liberă.