Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Cu cine vorbești? a repetat Mihai.
Am închis apelul fără să-mi iau ochii de la el.
— Cu Sofia.
Pentru o fracțiune de secundă, expresia lui s-a schimbat.
Atât mi-a trebuit.
— De ce i-ai cerut bani mamei?
Mihai a rămas în prag.
— Ce?
— Nu mă face să repet.
A oftat și a intrat în cameră.
— Eliza, dacă Sofia te-a sunat ca să facă scandal pentru niște bani…
— Niște bani?
I-am spus suma.
N-a părut surprins.
Asta m-a speriat mai mult decât orice explicație.
— Mama credea că sunt pentru mine, am continuat. I-ai spus că am probleme financiare.
— Aveam nevoie pentru proiect.
— Care proiect?
— Magazinul. Și alte lucruri la care lucrez.
Am râs fără să vreau.
Magazinul acela se închisese de aproape trei ani.
— Sofia a spus că nu e singura.
Mihai și-a trecut mâna prin păr.
— Familia ta exagerează mereu.
— De la cine ai mai luat bani?
— N-am „luat”. Am împrumutat.
— Folosind numele meu?
N-a răspuns.
Am sunat-o din nou pe Sofia și am pus telefonul pe difuzor.
În următoarele minute am aflat ceva ce Mihai reușise să-mi ascundă aproape doi ani.
Îi ceruse bani mamei de trei ori.
Prima dată îi spusese că eu aveam nevoie urgentă pentru o investiție.
A doua oară, că apăruse o problemă la serviciu și nu voiam să mă umilesc cerând ajutor.
A treia oară spusese că trebuia să achităm rapid o datorie.
Mama îi dăduse banii.
Nu pentru el.
Pentru mine.
Apoi Sofia mi-a spus numele pe care îl auzisem înainte să intre Mihai în dormitor.
Unchiul nostru.
Și lui îi ceruse bani.
Tot în numele meu.
Am închis ochii.
— Cât?
Mihai tăcea.
— CÂT, Mihai?
Sofia mi-a spus suma totală pe care o putuse identifica.
Era mai mare decât câștiga Mihai într-un an pe vremea când încă avea serviciu.
— Unde sunt banii?
— I-am investit.
— În ce?
— În proiectele mele.
— Arată-mi.
— Acum?
— Acum.
S-a enervat.
— Nu poți să vii la unsprezece noaptea și să mă interoghezi ca pe un infractor!
M-am uitat la el uluită.
— Eu vin la unsprezece noaptea?
Am arătat spre sufragerie.
— Eu tocmai am venit după douăsprezece ore de muncă. Tu erai pe canapea și mă întrebai de ce nu ți-am adus mâncare.
N-a spus nimic.
— De cinci ani îți plătesc viața. Ți-am plătit cursurile. Am pus bani în magazinul tău. Am plătit rata, facturile, vacanțele, benzina, asigurarea mașinii. Și în tot timpul ăsta tu mergeai la mama mea și îi cereai bani în numele meu?
— O să-i dau înapoi.
— Cu ce?
Tăcere.
Atunci am înțeles.
Nu exista niciun plan.
Doar următoarea persoană de la care putea obține bani.
În noaptea aceea n-am dormit.
Am stat la masa din bucătărie cu laptopul în față și am verificat tot ce puteam verifica legal din conturile și documentele mele.
Mihai a încercat mai întâi să mă convingă că făcea totul „pentru noi”.
Apoi mi-a spus că nu înțeleg cât de greu este să construiești ceva de la zero.
După aceea a trecut la reproșuri.
— Pentru tine e simplu. Tu ai salariul tău mare.
Acolo m-am oprit.
— Crezi că salariul ăsta apare singur în cont?
— N-am spus asta.
— Mă trezesc la șase și jumătate. Muncesc zece, uneori douăsprezece ore. Conduc oameni. Răspund pentru greșeli. Vin acasă și continui cu facturi, cumpărături și tot ce mai trebuie făcut.
Am arătat spre frigider.
— Iar tu ai două mâini, un aragaz, ouă, brânză și pâine și mă întrebi de ce nu ți-am adus mâncare.
A încercat să mă întrerupă.
— Nu e vorba despre mâncare, Mihai.
Și chiar nu mai era.
Era despre anii în care mă obișnuisem să car totul și să numesc asta „sprijin”.
Dimineața am sunat-o pe mama.
Mi-a fost cel mai greu telefon.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că Mihai mi-a spus că ți-e rușine.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
— Mamă, eu nu ți-am cerut niciun ban.
A tăcut.
— Știu acum.
— De ce i-ai dat de trei ori?
Răspunsul ei m-a făcut să-mi mușc buza.
— Pentru că ești copilul meu. Dacă tu ai nevoie, eu îți dau cât am.
Exact asta făcusem și eu cu Mihai ani întregi.
Dădusem.
Încă o șansă.
Încă niște bani.
Încă un curs.
Încă o investiție.
Încă un an.
Convinsă că omul pe care îl iubești trebuie ajutat până reușește.
Numai că există o diferență între a ajuta pe cineva să se ridice și a-l purta în spate în timp ce el se obișnuiește să stea acolo.
În zilele următoare am pus totul pe hârtie.
Sumele pe care i le dădusem eu.
Banii primiți de la mama.
Împrumutul de la unchiul meu.
Alte două sume mici pe care Sofia le descoperise.
Am discutat cu un avocat și mi-am separat complet finanțele.
Când Mihai a realizat ce fac, a intrat în panică.
— Eliza, nu poți să arunci zece ani de căsnicie pentru niște bani.
— Nu-i arunc pentru bani.
— Atunci pentru ce?
M-am uitat la el.
— Pentru că ai folosit numele meu ca să minți oamenii care mă iubesc.
A tăcut.
— Și pentru că eu nu mai vreau să fiu mama unui bărbat de 43 de ani.
A doua zi i-am spus că vreau să ne separăm și că trebuie să-și găsească alt loc unde să stea, urmând să rezolvăm totul legal și fără scandal.
A început să promită.
Își găsea serviciu.
Îmi returna banii.
Vorbea cu mama.
Se schimba.
Poate că, în urmă cu trei ani, l-aș fi crezut.
De data aceasta nu.
În săptămânile următoare, Mihai a plecat.
Apartamentul a devenit ciudat de liniștit.
Prima seară singură am ajuns acasă târziu.
Mi-am lăsat geanta în hol și am intrat în bucătărie.
Am deschis frigiderul.
Ouă.
Brânză.
Roșii.
Exact lucrurile pe care i le enumerasem lui Mihai în seara aceea.
Mi-am făcut o omletă.
Am pus farfuria pe masă și, fără să-mi dau seama, m-am gândit din nou la bunica Beatrice.
„Mănâncă, mamă. Restul poate să aștepte.”
Am zâmbit.
Pentru prima dată după foarte mult timp, nu mai aveam pe nimeni de salvat înainte să mă ocup de mine.
Câteva luni mai târziu, Mihai avea un serviciu.
Nu știu dacă pentru că își dorise cu adevărat sau pentru că, pentru prima dată după cinci ani, nu mai exista cineva care să-i plătească viața.
A început să returneze, în rate, o parte dintre banii luați de la mama.
Eu nu m-am întors.
Într-o duminică am mers la ea împreună cu Sofia.
Mama pusese masa pentru toate trei.
La un moment dat m-a privit și m-a întrebat:
— Ești bine?
M-am gândit puțin.
— Da.
Și era adevărat.
La 40 de ani învățasem o lecție pe care bunica mea probabil o știa de mult:
să iubești pe cineva nu înseamnă să-i porți toate responsabilitățile.
Uneori, cel mai sănătos lucru pe care îl poți face este să pui jos povara care n-a fost niciodată a ta.
Și să-l lași pe omul de lângă tine să învețe, în sfârșit, să stea pe propriile picioare.