Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — MARTA, PLEACĂ DE ACOLO!
Andrei nici nu terminase de strigat când Ruginiu trase din nou de marginea rochiei.
De data aceasta, Marta făcu instinctiv un pas în lateral.
Apoi încă unul.
— Ce se întâmplă?
Andrei nu-i răspunse.
Privea în sus.
Plopul bătrân de la marginea cimitirului se înclina încet.
La început, aproape imperceptibil.
Apoi se auzi din nou trosnetul.
Mult mai puternic.
O creangă uscată căzu printre crucile aflate câțiva metri mai încolo.
— COPACUL! strigă Andrei. Dați-vă la o parte!
Oamenii ridicară privirea.
Pentru o fracțiune de secundă, nimeni nu reacționă.
Apoi se dezlănțui agitația.
Andrei o prinse pe Marta de braț.
— Vino!
Ruginiu se îndepărtase deja câțiva metri, dar se întoarse spre ea și scoase din nou acel sunet neliniștit.
Marta alergă după Andrei.
Rochia lungă îi îngreuna pașii.
În spatele lor se auzi un zgomot cumplit.
Trunchiul cedase.
Plopul se prăbuși peste locul în care, cu numai câteva secunde înainte, Marta stătuse lângă sicriul bunicului.
Pământul parcă se cutremură.
Oamenii țipară.
Praful și frunzele uscate se ridicară în aer.
Pentru câteva clipe, Marta nu mai văzu nimic.
Andrei o ținea strâns.
— Ești bine?
Marta nu răspundea.
— Marta!
— Da…
Și-a privit mâinile.
Apoi rochia.
Materialul alb era murdar în partea de jos, iar o bucată de dantelă se rupsese acolo unde Ruginiu trăsese de ea.
Dar ea era nevătămată.
— Mama!
Olga veni alergând.
O prinse de umeri și începu să-i verifice fața, brațele.
— Ești bine? Spune-mi că ești bine!
— Sunt bine, mamă.
Abia atunci Marta s-a întors.
Plopul căzuse chiar peste locul în care fusese cu câteva clipe înainte.
I s-au înmuiat genunchii.
— Doamne…
Andrei se uită spre copac.
— Dacă mai rămâneai acolo câteva secunde…
Nu termină.
Nici nu era nevoie.
Marta căută cu privirea printre oameni.
— Ruginiu?
Nu-l vedea.
— Ruginiu!
Inima începu să-i bată nebunește.
Apoi vulpea apăru dintre două morminte, speriată de zgomot, dar nevătămată.
Marta se lăsă în genunchi fără să-i mai pese de rochie.
— Ruginiu…
Animalul se apropie prudent.
Marta întinse mâna, iar vulpea rămase lângă ea.
— Tu știai, nu-i așa?
Andrei se așeză lângă ea.
— Probabil a auzit lemnul cedând înaintea noastră. Sau a simțit vibrațiile.
Marta își trecu mâna prin blana roșcată.
Și atunci își aminti.
Cu ani în urmă, în pădure, bunicul se oprise exact așa.
„Ai auzit?”
Ea nu auzise nimic.
El, da.
Atunci găsiseră puiul de vulpe.
Dacă Petre nu s-ar fi oprit în ziua aceea, Ruginiu probabil n-ar fi supraviețuit.
Iar dacă Ruginiu nu ar fi fost acolo în dimineața aceea…
Marta și-a închis ochii.
— Bunicul l-a salvat atunci.
Olga, care stătea lângă ea, a înțeles imediat.
— Iar astăzi el te-a salvat pe tine.
Marta a izbucnit în plâns.
Nu pentru copac.
Nu pentru rochie.
Pentru bunicul ei.
Slujba nu mai putea continua în acel loc până când zona nu era verificată și copacul îndepărtat.
Oamenii se adunaseră în grupuri mici și vorbeau despre ceea ce tocmai se întâmplase.
Unii spuneau că Ruginiu simțise pericolul.
Alții că auzise trosnetele mult mai devreme decât oamenii.
O bătrână din sat și-a făcut cruce.
— Nea Petre a avut grijă de fata lui până la capăt.
Marta a auzit-o.
Dar n-a spus nimic.
Nu avea nevoie să creadă că se întâmplase ceva supranatural.
Pentru ea, adevărul era suficient de frumos.
Bunicul salvase cândva un animal împreună cu ea.
Ani mai târziu, acel animal îi întorsese binele.
După ce lucrurile s-au liniștit, Andrei a dus-o acasă.
Marta stătea pe marginea patului și privea rochia.
Jos era pătată cu pământ.
Dantela era ruptă.
Olga intră în cameră.
— Nunta se anulează.
Marta nu răspunse.
— Ai trecut prin prea multe astăzi. Nimeni nu se va supăra.
Andrei, rămas în prag, dădu din cap.
— Mama ta are dreptate. O facem când vrei tu. Peste o lună. Peste șase luni. Nu contează.
Marta privi spre fereastră.
La marginea curții, Ruginiu stătea culcat în iarbă.
Pentru prima dată în ziua aceea, Marta zâmbi.
— Ba contează.
Olga se apropie.
— Ce vrei să spui?
Marta își șterse obrajii.
— Ultimul lucru pe care mi l-a cerut bunicul a fost să nu-mi amân viața pentru durere.
— Marta…
— Azi era ziua în care trebuia să mă căsătoresc.
S-a uitat la Andrei.
— Și încă vreau să mă căsătoresc.
Andrei a rămas surprins.
— Ești sigură?
— Da.
Apoi Marta s-a uitat la rochia murdară.
— Numai că asta cred că și-a terminat treaba.
Olga a zâmbit printre lacrimi.
— Asta se rezolvă.
În sat, veștile circulau repede.
Când oamenii au aflat că Marta voia totuși să se căsătorească, au început să se mobilizeze.
O vecină avea rochia de mireasă a fiicei ei, păstrată într-o husă.
Alta refăcu buchetul.
Cineva merse la restaurant să anunțe că nunta nu fusese anulată.
Iar câteva ore mai târziu, Marta se afla din nou în fața oglinzii.
Purta o rochie simplă, împrumutată.
Nu era cea pe care și-o alesese.
Nu era perfectă.
Dar nici ziua aceea nu mai avea nimic de-a face cu perfecțiunea.
Olga îi aranjă o șuviță.
— Tata ar fi fost atât de mândru de tine.
Marta își privi mama în oglindă.
— Crezi?
— Sunt sigură.
La biserică, Andrei o aștepta.
Când Marta a intrat, el a zâmbit.
Nu mai existau fotografiile perfecte pe care și le imaginaseră.
Nu mai exista rochia perfectă.
Și lipsea omul care trebuia s-o conducă până la altar.
Marta s-a oprit pentru o secundă.
Apoi și-a amintit mâna aspră a bunicului ținând-o pe a ei când era copil.
„Nu-ți amâna viața pentru mine.”
Și a mers înainte.
După ceremonie, când mirii au ieșit din biserică, Marta l-a văzut.
Ruginiu stătea la marginea drumului, aproape de pădure.
Nu se apropiase de mulțimea de oameni.
Doar privea.
— Uită-te, i-a șoptit Marta lui Andrei.
El a zâmbit.
— Cred că, în sfârșit, m-a acceptat.
Marta a râs printre lacrimi.
— Nu te grăbi. Ai încă multe de demonstrat.
În lunile care au urmat, Marta și Andrei au luat o decizie la care se gândiseră de ceva vreme.
Andrei terminase medicina veterinară și putea rămâne la Brașov.
Dar a ales altceva.
S-au întors în sat.
Au amenajat o mică clinică veterinară într-o clădire aflată aproape de casa Olgăi.
La început veneau mai ales oameni cu câini și pisici.
Apoi au început să apară gospodarii din satele din jur.
Marta continua să lucreze cu florile și, pe terenul bunicului, și-a făcut o mică seră.
Viața lor nu devenise spectaculoasă.
Dar devenise a lor.
Iar Ruginiu continua să trăiască liber în apropierea pădurii.
Uneori dispărea zile întregi.
Alteori apărea dimineața la marginea curții.
Marta nu încercase niciodată să-l transforme într-un animal de casă.
Petre o învățase mai bine de atât.
— Dacă iubești ceva sălbatic, îi spusese cândva, nu-l iubești punându-l într-o cușcă.
Au trecut câțiva ani.
Într-o după-amiază de octombrie, Marta s-a dus singură la cimitir.
Avea în mână un buchet mic de flori.
S-a oprit la mormântul bunicului.
În apropiere crescuse un copac tânăr, plantat după ce plopul bătrân fusese îndepărtat.
Marta a așezat florile.
— Am făcut cum mi-ai spus.
Vântul mișca ușor frunzele.
— N-am amânat viața.
A rămas câteva minute în liniște.
Când s-a întors să plece, ceva roșcat se mișcă la marginea cimitirului.
Ruginiu.
Era mai bătrân acum.
Blana nu mai avea aceeași strălucire, iar mersul îi era mai lent.
Marta zâmbi.
— Iar ai venit după mine?
Vulpea se opri la câțiva metri.
Marta îl privi și, pentru o clipă, se văzu din nou la șaisprezece ani, ținând în brațe un pui ud și speriat, în timp ce bunicul îi spunea că trebuie să-l ajute.
În ziua aceea crezuse că ei salvaseră o vulpe.
Abia mult mai târziu înțelesese că uneori binele făcut nu dispare.
Poate nu se întoarce repede.
Poate nu se întoarce în forma în care te aștepți.
Dar lasă ceva în urmă.
Petre îi oferise lui Ruginiu o șansă atunci când animalul nu se putea salva singur.
Iar în dimineața în care Marta își luase rămas-bun de la bunicul ei, Ruginiu fusese cel care observase primul pericolul și îi dăduse acele câteva secunde de care avusese nevoie.
Marta și-a ridicat privirea spre pădure.
Bunicul nu mai era acolo.
Dar tot ce o învățase rămăsese.
În felul în care iubea natura.
În casa în care se întorsese.
În viața pe care avusese curajul să n-o amâne.
Și într-o vulpe roșcată care, cu mulți ani înainte, fusese salvată de un bătrân pădurar și de nepoata lui.
Uneori, binele pe care îl faci într-o zi oarecare pare un lucru mărunt. Dar nu știi niciodată când, peste ani, se va întoarce la tine exact în clipa în care ai cea mai mare nevoie de el.