Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Sâmbătă seara, când am ajuns din nou la casa părinților mei, muzica se auzea până în stradă.
Bianca își chemase câțiva prieteni să sărbătorească noua achiziție. Decapotabila roșie era parcată ostentativ în fața porții, proaspăt spălată, cu plafonul coborât.
Exact cum mă așteptasem.
Am intrat cu o cutie mică de lemn în mână.
— Irina? Ce cauți aici? m-a întrebat Bianca când m-a văzut.
— Am venit să-ți arăt ceva.
Prietenii ei s-au întors curioși spre noi.
Am mers până la măsuța din sufragerie și am așezat cutia în mijloc.
Bianca a recunoscut-o imediat.
I-a dispărut zâmbetul.
Am ridicat capacul.
Înăuntru se aflau perlele, brățara, cerceii și inelul pe care bunicul i-l dăruise bunicii cu aproape cincizeci de ani în urmă.
— Cum ai…?
— Le-am recuperat.
În cameră s-a făcut liniște.
— Ce sunt astea? întrebă una dintre prietenele ei.
Bianca mi-a aruncat o privire care spunea clar să tac.
Dar tăcusem suficient.
— Bijuteriile bunicii noastre. Bianca le-a luat fără permisiunea ei și le-a amanetat.
Cineva a oprit muzica.
— Irina, nu era nevoie să faci circul ăsta!
— Circul? Bunica a plâns pentru lucrurile astea, iar tu mi-ai spus că nu contează pentru că „oricum nu le mai purta”.
Bianca s-a făcut roșie.
— Vorbim după ce pleacă lumea.
— Nu. Acum vorbim despre ce urmează.
Am scos din geantă dovada sumei pe care o plătisem pentru recuperarea bijuteriilor și am pus-o lângă cutie.
— Am folosit aproape toate economiile mele ca să le aduc înapoi înainte să fie vândute. Banii aceștia mi-i vei restitui.
— De unde să-i scot?
Am privit spre fereastră.
Decapotabila roșie era chiar acolo.
Bianca a înțeles.
— Nu.
— Atunci va trebui să găsești altă soluție. Dar de data asta nu mai plătește bunica pentru dorințele tale. Și nici eu.
— Nu-mi poți lua mașina!
— Nici nu vreau. Este problema ta cum faci rost de bani. Dar ceea ce ai făcut nu dispare doar pentru că suntem surori.
Pentru prima dată de când începuse toată povestea, Bianca nu mai avea nimic de spus.
Am luat cutia și am plecat.
M-am dus direct la bunica.
Când i-am pus cutia în poală, a rămas câteva clipe nemișcată.
Apoi a deschis-o.
Degetele i-au tremurat când a văzut inelul.
— E al meu…
— Totul e acolo.
Bunica a luat inelul și l-a strâns în palmă.
— Bunicul tău mi l-a pus pe deget când aveam douăzeci și doi de ani. N-avea bani pentru unul mai frumos și și-a cerut scuze pentru asta.
A zâmbit printre lacrimi.
— I-am spus că nu vreau unul mai frumos. Îl voiam pe el.
Atunci am înțeles și mai bine ce furase Bianca.
Nu niște obiecte vechi.
Furase bucăți din viața bunicii.
— Îmi pare rău că a trebuit să afli ce a făcut.
Bunica a închis cutia.
— Nu tu trebuie să-ți ceri iertare.
Bianca n-a sunat câteva zile.
Apoi, într-o dimineață, mi-a trimis un singur mesaj:
„Am vândut mașina.”
N-am răspuns.
După încă două zile, mi-a restituit cea mai mare parte din suma pe care o plătisem. Pentru diferență și-a vândut câteva lucruri și a început să lucreze suplimentar.
A durat câteva luni până am primit ultimii bani.
Dar problema adevărată nu era datoria față de mine.
Era bunica.
Bianca s-a dus la ea într-o duminică.
Bunica mi-a povestit mai târziu că sora mea a stat aproape zece minute în fața ușii înainte să aibă curaj să intre.
— Îmi pare rău, bunico.
— Pentru ce anume? a întrebat-o bunica.
Bianca a început să plângă.
— Pentru că am luat lucrurile tale. Pentru că am crezut că dacă nu le mai porți, nu mai înseamnă nimic.
Bunica a ascultat-o până la capăt.
Apoi i-a spus ceva ce Bianca avea să-mi repete mai târziu:
— Te iert pentru că ești nepoata mea și te iubesc. Dar faptul că te iert nu înseamnă că voi uita ce ai făcut.
Din ziua aceea, Bianca nu a mai avut cheie de la casa bunicii.
Nu mai putea intra când voia.
Și, o vreme, bunica n-a mai lăsat-o singură prin casă.
A durut-o pe Bianca.
Dar pentru prima dată în viață, a trebuit să înțeleagă că încrederea nu este un drept primit odată cu numele de familie.
Trebuie câștigată.
Cu timpul, lucrurile s-au schimbat.
Bianca și-a găsit un serviciu stabil. A început să treacă pe la bunica în fiecare săptămână, mai întâi pentru câte o jumătate de oră, apoi pentru după-amiezi întregi.
Fără să ceară bani.
Fără să ceară nimic.
Într-o zi, aproape un an mai târziu, am ajuns și eu acolo.
Bunica stătea în fotoliu, iar Bianca îi făcea ordine într-un dulap.
Pe măsuță era cutia de lemn.
— Vino să vezi ceva, mi-a spus bunica.
A deschis-o și a scos șiragul de perle.
Apoi s-a uitat la noi două.
— Într-o zi, astea vor fi ale voastre. Dar nu pentru că valorează bani.
A trecut perlele printre degete.
— Ci pentru că au fost ale mamei mele. Și vreau ca, atunci când eu nu voi mai fi, cineva să-și amintească povestea lor.
Bianca și-a coborât privirea.
— Acum înțeleg.
Bunica a pus perlele înapoi și a închis cutia.
Nu știu dacă sora mea s-a schimbat complet în urma acelei întâmplări.
Poate că oamenii nu se schimbă într-o singură zi.
Dar știu că nu și-a mai cumpărat niciodată ceva pe spinarea altcuiva.
Iar decapotabila roșie, cea pentru care fusese gata să sacrifice amintirile bunicii, a dispărut din curtea părinților după numai câteva săptămâni.
Bijuteriile sunt și astăzi în cutia lor.
Exact acolo unde trebuie să fie.
Și, dintre toate lucrurile pe care Bianca le-a pierdut atunci, mașina a fost cea mai puțin importantă.
Cel mai greu a fost să recâștige încrederea bunicii.
Iar pentru asta n-a existat nici amanet, nici bani și nicio scurtătură.