Partea a 2-a, continuarea poveștii.
Mama a rămas cu fotografia în mână, privind spre ușă.
Soneria a sunat din nou.
— Maria? Sunt eu. Mi-am uitat servieta.
Daria s-a apropiat instinctiv de mine.
Mama și-a șters repede ochii.
— Deschide-i.
Când am deschis ușa, Victor stătea în prag, vizibil agitat. A privit întâi spre noi, apoi spre servieta deschisă de pe masă.
A înțeles imediat.
— Daria m-a urmărit, spuse el.
— Am vrut doar să-ți duc servieta, răspunse fata. Dar am văzut unde te-ai dus.
Victor închise ochii pentru o clipă.
Mama nu mai avea răbdare.
Ridică plicul pe care scria „Elena”.
— Cine este Elena?
Victor se opri.
— Maria…
— Cine este femeia pentru care pleci de lângă mine în fiecare duminică?
— Elena a fost sora mea.
Mama încremeni.
Victor intră și se așeză la marginea mesei.
— Cred că trebuia să-ți spun de la început.
Cu nouă ani în urmă, sora lui mai mică fusese diagnosticată cu cancer. Era văduvă, avea doi copii și, în lunile care au urmat, cheltuielile îi depășiseră toate posibilitățile.
Victor își vânduse o parte din lucruri, își golise economiile și o ajutase cât putuse.
Elena murise după aproape doi ani.
Dar în timpul acela, Victor cunoscuse la spital alte familii care treceau prin aceeași disperare.
Oameni care amânau controale pentru că nu aveau bani de drum.
Părinți care numărau fiecare leu pentru medicamente.
Bătrâni care veneau singuri la tratament.
— După ce Elena a murit, n-am putut să mă prefac că nu-i mai văd, spuse Victor.
Împreună cu câțiva prieteni, începuse să strângă bani și să ajute discret câteva familii.
Nu era o fundație mare.
Era un grup de oameni care cumpărau medicamente, plăteau transportul sau recuperarea celor care aveau nevoie.
Duminica se întâlneau într-un spațiu modest din Brașov.
— La ora opt împărțim plicurile și stabilim ce facem în săptămâna următoare. De aceea plec mereu la 19:30.
Mama îl privea uluită.
— Atunci de ce m-ai mințit șase luni?
Aici Victor a tăcut.
— Pentru că nu ți-am ascuns doar centrul.
Mama și-a strâns degetele în jurul fotografiei.
— Ce altceva?
Victor a privit în jos.
— Casa despre care ți-am vorbit nu mai este a mea.
Aflaserăm că firma pe care o avusese cândva aproape se prăbușise în perioada bolii Elenei. Vânduse casa, renunțase la afacere și acum lucra pentru altcineva.
Locuia într-un apartament mic deasupra spațiului în care funcționa centrul.
Până și mașina elegantă cu care venea era de serviciu.
— Când te-am cunoscut, continuă el, tu aveai casa ta, familia ta, viața pusă în ordine. Mi-a fost rușine să-ți spun că eu, la 57 de ani, aproape că am luat-o de la zero.
Mama îl privea de parcă nu-i venea să creadă ce auzea.
— Victor, eu am trăit aproape patruzeci de ani cu un bărbat care își ducea pantofii de trei ori la cizmar numai ca să nu cumpere alții. Chiar crezi că m-ar fi interesat câți bani ai?
Victor a zâmbit trist.
— Acum îmi dau seama.
Daria însă nu părea liniștită.
— Și femeia?
Toți ne-am întors spre ea.
— Cea care te-a îmbrățișat. Cine era?
Victor scoase telefonul și găsi o fotografie.
— Ana.
În imagine era aceeași femeie pe care o văzuse Daria.
Lângă ea se afla un băiat de aproximativ zece ani.
— Fiul ei, David, este bolnav. În seara asta primise niște rezultate bune. Programul nostru i-a ajutat cu drumurile la spital și cu o parte dintre cheltuieli. Când m-a văzut… m-a îmbrățișat.
Daria și-a acoperit fața.
— Doamne… Eu am crezut că…
Victor se apropie de ea.
— Ai vrut să-ți protejezi bunica.
Fata ridică ochii.
— Și ți-am deschis servieta.
— Da, spuse Victor. Despre asta mai discutăm.
Daria izbucni într-un râs scurt printre lacrimi.
Până și mama zâmbi.
Dar mai avea o întrebare.
— De ce nu m-ai dus niciodată acolo?
De data aceasta, Victor nu răspunse imediat.
— Pentru că acela este locul în care încă o simt pe Elena aproape. Mult timp a fost singura parte din viața mea pe care n-am putut s-o împart cu nimeni.
Ochii i se umpluseră de lacrimi.
— Și când ai apărut tu… mi-a fost teamă să las pe cineva nou să intre acolo.
Mama se ridică și se apropie de el.
— Victor, eu nu încerc să iau locul surorii tale.
— Știu.
— Atunci nu mai hotărî tu ce pot sau nu pot să înțeleg.
El dădu încet din cap.
— Ai dreptate.
Mama se uită la ceas.
Apoi la prăjitura cu ciocolată rămasă neatinsă pe masă.
— La ce oră terminați?
Victor clipi.
— Ce?
— La centru.
— Pe la zece.
Mama luă platoul cu prăjitura.
— Perfect.
— Maria, ce faci?
I-a întins servieta.
— Tu duci plicurile. Eu duc desertul.
Am mers cu toții.
Centrul era într-o clădire modestă, fără firme mari și fără nimic spectaculos.
Dar când Victor a intrat, am văzut imediat ceva ce nu observasem niciodată la mesele noastre.
Acolo era acasă.
Cunoștea oamenii după nume.
Știa cine avea nevoie de transport, cine trebuia să ajungă la recuperare și cine aștepta rezultatele unor analize.
La un moment dat, o femeie s-a apropiat.
Daria mi-a prins mâna.
Era Ana.
Femeia l-a îmbrățișat din nou pe Victor.
De data aceasta, mama era lângă el.
— Ana, spuse Victor, vreau să ți-o prezint pe Maria.
Femeia zâmbi larg.
— În sfârșit!
Mama ridică o sprânceană.
— În sfârșit?
— Vorbește despre dumneavoastră în fiecare duminică.
Victor s-a înroșit.
Mama a început să râdă.
La aproape zece seara, am găsit-o împărțind ultimele bucăți de prăjitură copiilor și familiilor de acolo.
Victor o privea de la câțiva metri.
Atunci am înțeles.
Nu avusese o altă femeie.
Avusese o parte din viață pe care o ascunsese pentru că se temea că, dacă mama îl va vedea așa cum era cu adevărat — fără casă mare, fără avere și cu un trecut greu — nu-l va mai privi la fel.
S-a înșelat.
Trei luni mai târziu, mama mergea cu Victor acolo în fiecare duminică.
Iar obiceiul lui de a pleca înainte de desert nu a dispărut.
Numai că acum, când se apropie ora 19:30, Victor se ridică de la masă, iar mama își ia imediat geanta.
— Hai, îi spune. Ne așteaptă oamenii.
Iar desertul?
Mama îl pune într-o cutie și îl ia cu ea.