Partea a 2-a, continuarea poveștii.
Am luat fotografia de pe masă cu mâinile tremurând.
— De unde o cunoșteați pe mama?
Chelnerul și-a tras un scaun liber, dar n-a stat jos.
— Mă numesc Daniel. Am cunoscut-o pe doamna Mariana la centrul oncologic. Eram pacient acolo.
M-am uitat din nou la fotografie.
Acum înțelegeam de ce Daniel arăta atât de diferit. În poză era mult mai slab, cu obrajii trași și părul foarte scurt.
— Făceam tratamentul în aceeași zi, continuă el. În fiecare miercuri.
Miercuri.
Mi-am amintit imediat.
Era ziua în care mama insista cel mai des să nu merg cu ea.
„Du-te la serviciu, Cristina. Mă descurc. Nu-ți opri viața pentru mine.”
Crezusem că voia doar să mă protejeze.
Daniel și-a coborât privirea.
— În perioada aceea rămăsesem fără serviciu. Economiile se terminaseră și ajunsesem să aleg între chirie, mâncare și drumurile până la clinică.
Într-o miercuri voise să renunțe la o programare pentru că nu avea bani să ajungă.
Mama auzise conversația.
— Mi-a plătit transportul, spuse Daniel. Apoi, în săptămâna următoare, mi-a adus o sacoșă cu mâncare. Când am încercat să-i dau banii înapoi, s-a supărat pe mine.
Pentru prima dată, Daniel zâmbi.
— Mi-a spus: „Dacă ieși cu bine de aici, nu-mi dai mie nimic. Îl ajuți pe următorul.”
Mi-am dus mâna la gură.
Era mama.
Exact așa vorbea.
Daniel continuă:
— Și n-am fost singurul.
Scoase telefonul și îmi arătă o altă fotografie.
Șase oameni stăteau împreună în fața centrului.
Mama era în mijloc.
— Ne spuneam „grupul de miercuri”. Mama dumneavoastră știa cine venea singur, cine nu avea bani de transport, cine nu putea mânca după tratament. Uneori aducea supă. Alteori plătea un taxi. Alteori pur și simplu stătea lângă noi.
Simțeam lacrimile curgându-mi pe obraji.
— Dar de ce nu mi-a spus niciodată?
Daniel mă privi.
— Pentru că vorbea mereu despre dumneavoastră. Spunea că fiica ei făcea deja prea multe și că nu voia să vă mai dea încă o grijă.
Soțul meu mi-a prins mâna sub masă.
Atunci mi-am amintit toate discuțiile cu mama din ultimele luni.
„Mamă, nu mai cheltui banii.”
„Lasă-mă pe mine să plătesc.”
Iar ea îmi răspundea mereu:
— Banii se mai întorc. Oamenii, nu întotdeauna.
Crezusem că încearcă doar să mă liniștească.
Acum înțelegeam.
Daniel s-a întors spre Daniela.
Cumnata mea nu mai ridicase privirea din farfurie.
— Femeia despre care ați spus că a cheltuit degeaba pentru că tratamentul n-a salvat-o m-a ajutat pe mine să-mi termin tratamentul.
Daniel făcu o pauză.
— Sunt aici și datorită ei.
La masă nu se auzea nimic.
Daniel nu ridicase vocea și nu o insultase.
Nici nu era nevoie.
Daniela devenise roșie la față.
— Eu… n-am știut.
— Nu, răspunse el calm. Dar nici nu trebuia să știți toate acestea ca să nu spuneți ce ați spus.
Nimeni n-a intervenit s-o apere.
După câteva secunde, Daniela încercă să schimbe subiectul.
— Bine… putem măcar să terminăm cu nota?
Daniel luă mapa de pe masă.
— Sigur.
— V-am spus că plătește ea.
Daniel se uită spre mine, apoi spre Daniela.
— Nu. O separăm.
Cumnata mea clipi.
— Cum adică?
— Fiecare își achită consumația. Aperitivele comune le împărțim. Iar cele trei sticle de vin rămân pe nota persoanei care le-a comandat.
— Dar este ziua mea!
Daniel îi întinse politicos nota.
— La mulți ani.
Cineva de la capătul mesei și-a ascuns zâmbetul.
Eu n-am râs.
În momentul acela nu mă mai interesa Daniela.
Țineam fotografia mamei între degete.
— Daniel, pot să fac o poză după ea?
El clătină din cap.
— Nu este nevoie. Originalul este al dumneavoastră.
— Cum adică?
— Mama dumneavoastră mi-a dat fotografia înainte de ultima ei internare. Mi-a spus că, dacă voi avea vreodată ocazia să vă întâlnesc, să v-o dau.
Am simțit un nod în gât.
Daniel întoarse fotografia.
— Cred că asta este pentru dumneavoastră.
Pe spate era scrisul mamei.
L-aș fi recunoscut dintre o mie.
Am citit:
„Pentru fata mea. Să nu fii tristă pentru banii pe care i-am cheltuit. Viața nu se măsoară în cât păstrăm, ci în binele pe care reușim să-l lăsăm în urma noastră. Tu ai fost cel mai frumos lucru din viața mea.”
N-am mai rezistat.
Mi-am lipit fotografia de piept și am început să plâng.
Radu m-a luat în brațe.
Patru luni mă uitasem la cei 170.000 de lei ca la ultima bucată pe care mama mi-o lăsase.
Îmi fusese teamă să-i cheltuiesc.
Parcă, dacă dispăreau banii, mai dispărea ceva din ea.
În seara aceea am înțeles cât de mult mă înșelasem.
Moștenirea adevărată nu era în cont.
Era chiar în fața mea.
Un om care trecuse printr-o boală cumplită și care putea spune:
„Mama ta m-a ajutat când aveam nevoie.”
Daniela și-a plătit singură nota.
Înainte să plecăm, s-a apropiat de mine.
— Cristina… îmi pare rău.
Am privit-o câteva secunde.
— Nu pe mine m-ai jignit cel mai tare în seara asta.
Și am plecat.
Două săptămâni mai târziu, după ce am achitat datoriile rămase din perioada tratamentului, m-am întors la centrul oncologic.
Am păstrat cea mai mare parte a moștenirii, exact cum ar fi vrut mama.
Dar o sumă am pus-o deoparte pentru altceva.
Am discutat cu oamenii de acolo și am găsit o modalitate simplă prin care să ajutăm pacienții care aveau probleme cu transportul, mâncarea sau alte cheltuieli mici în timpul tratamentului.
N-am vrut plăcuțe.
N-am vrut ceremonii.
Doar un nume:
Fondul Mariana.
Când i-am povestit lui Daniel, a zâmbit.
— Credeți că ar fi fost mândră?
M-am uitat la fotografia pe care acum o purtam mereu în geantă.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Cred că m-ar fi certat că am făcut prea multă gălăgie pentru un lucru care trebuia făcut în liniște.
Și pentru prima dată de când o pierdusem, am reușit să mă gândesc la mama fără ca durerea să fie primul lucru pe care îl simțeam.
Mai întâi am zâmbit.
Abia apoi au venit lacrimile.