Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Nea Ilie a rămas câteva clipe cu telefonul în mână.
— Adică… vii cu mine în sat?
— Vin.
— Dar n-ai zis că ai întâlnire?
M-am uitat spre mașina mea, apoi spre masa lui mică de lemn.
Cu zece minute înainte, întâlnirea aceea mi se păruse cel mai important lucru din ziua mea.
Acum nu mai era.
— Poate să aștepte.
Nea Ilie a zâmbit.
— Stai să-i spun Floricăi, că dacă apar cu tine la poartă fără s-o pregătesc, îmi face scandal.
A format numărul.
— Florico?
Pauză.
— Ce să fac? Vând brânza.
Altă pauză.
— Ascultă-mă puțin. Să nu pleci nicăieri, că vin acasă cu cineva.
S-a uitat spre mine și a început să râdă.
— Nu-ți spun! Vezi tu.
A închis.
— Gata. Acum putem merge.
Am cumpărat toată brânza pe care o avea pe masă și l-am ajutat să strângă lucrurile.
Când am ridicat lada de sub masă, mi-am dat seama cât era de grea.
— O cărați în fiecare zi?
— Păi cum altfel?
— Și veniți singur?
— De cele mai multe ori.
Nu se plângea.
Spunea lucrurile de parcă erau cele mai firești din lume.
Am pus masa pliantă și lada în portbagaj, apoi am plecat spre sat.
Pe măsură ce ne îndepărtam de drumul principal, începeam să recunosc locurile.
Un pod mic.
O biserică.
Un drum îngust printre case.
Unele lucruri se schimbaseră.
Altele păreau că mă așteptaseră.
Când am ajuns în fața casei, am rămas cu mâna pe portieră.
Poarta era alta.
Gardul fusese reparat.
Casa părea mai mică decât în amintirile mele.
Dar în spatele curții se vedea încă cireșul.
— Nu se poate…
Nea Ilie zâmbi.
— Tot acolo-i.
Am coborât.
N-am apucat să fac decât câțiva pași.
Ușa casei s-a deschis și în prag a apărut o femeie în vârstă, cu un șorț legat peste rochie.
Florica.
Avea părul aproape alb.
Era mai mică de statură decât mi-o aminteam.
Dar ochii erau aceiași.
S-a uitat întâi la Ilie.
Apoi la mine.
— Pe cine mi-ai adus?
Nea Ilie nu i-a răspuns.
— Uită-te bine.
Florica și-a șters mâinile de șorț și s-a apropiat.
M-a privit câteva secunde.
Apoi și-a pus mâinile în șold.
— Nu…
Mi-au dat lacrimile înainte să spun ceva.
— Tanti Florica…
A dus o mână la gură.
— Elena?!
Am dat din cap.
Și atunci femeia aceea de peste 70 de ani a venit spre mine atât de repede încât aproape m-a făcut să râd.
M-a luat în brațe.
— Ia uite cine și-a adus aminte de noi!
Am râs și eu, dar plângeam.
— Iertați-mă.
Florica s-a tras puțin înapoi.
— Pentru ce să te iert?
N-am știut ce să-i spun.
Pentru douăzeci și ceva de ani în care nu mai trecusem pe acolo?
Pentru că uitasem de oamenii care mă primiseră în curtea lor când eram copil?
Sau pentru că, în urmă cu mai puțin de o oră, mă uitasem la mâinile soțului ei de parcă omul acela n-ar fi fost suficient de curat pentru mine?
Nea Ilie mă salvă.
— Las-o, Florico. Mai bine vezi dacă mai știi să faci plăcintele alea după care umbla când era mică.
Florica se întoarse spre el.
— Dacă mai știu?!
Apoi mă privi.
— Intră în casă.
Am pășit în bucătărie.
Și m-a lovit mirosul.
Aluat copt.
Brânză.
Lemn.
Cafea făcută la ibric.
Nu era exact bucătăria pe care o țineam minte.
Dar mirosea a copilărie.
Pe masă se afla un lighean cu brânză proaspătă.
Florica observă că mă uit.
— Asta-i de azi-dimineață.
— Dumneavoastră o faceți pe toată?
— Eu cu cine?
Nea Ilie se așeză pe un scaun.
— Auzi la ea! Credea că eu stau la marginea drumului și vând brânză de la supermarket.
Am râs.
Apoi mi-am amintit cum refuzasem bucățica întinsă de el.
Mi-am coborât privirea.
— Tanti Florica…
— Ce-i?
— Am făcut ceva urât astăzi.
Nea Ilie încercă imediat:
— Lasă, măi…
— Nu. Vreau să-i spun.
Le-am povestit.
Cum îmi întinsese brânza.
Cum îi văzusem mâna.
Cum mă retrăsesem.
Florica l-a privit pe soțul ei.
Apoi s-a uitat la mine.
Mă așteptam să mă certe.
N-a făcut-o.
Mi-a luat mâna.
— Elena, vezi mâinile mele?
Le-am privit.
Erau și ele muncite.
— Cu astea fac brânza.
Apoi a arătat spre Ilie.
— Cu ale lui mulge, cară, repară, sapă și mă ajută la tot ce nu mai pot eu.
A zâmbit.
— Nu-s mâini frumoase. Da’ ne-au ținut casa o viață.
Mi s-a pus din nou un nod în gât.
Nea Ilie râse din colțul lui.
— Gata, măi Florico, că faci fata să plângă.
— N-o fac să plângă. Îi spun doar.
M-am uitat la mâinile lor.
Și mi-am amintit mâna pe care o refuzasem.
Aceeași mână care mă ridicase cândva spre cireșele cele mai coapte.
— Aveți dreptate.
Florica mă bătu ușor peste degete.
— Hai să mănânci.
— Nu mi-e foame.
— N-am întrebat.
Am izbucnit toți trei în râs.
O oră mai târziu aveam în față o farfurie cu plăcintă caldă cu brânză.
Am gustat.
Am închis ochii.
— Nu se poate.
Florica mă privea atent.
— Ce?
— E la fel.
— Păi de ce s-o schimb dacă era bună?
Pentru câteva minute am fost din nou copil.
Apoi am început să vorbim.
Despre bunica.
Despre mama.
Despre verile petrecute acolo.
Despre cireșul din curte.
Și, încet, am aflat și cum trăiau ei acum.
Nu erau oameni neajutorați.
Aveau câteva animale, grădina lor și casa lor.
Dar pensiile erau mici.
Iar ceea ce produceau în gospodărie era mai mult decât puteau consuma.
— Și de asta merge nea Ilie la drum să vândă?
Florica dădu din cap.
— Ce să facem cu brânza? Dacă stăm aici și așteptăm, nu vine nimeni după ea.
— În fiecare zi?
— Când avem marfă.
M-am uitat la Ilie.
— Și cât vindeți?
A ridicat din umeri.
— Depinde. Uneori toată. Alteori mă întorc cu jumătate.
Știam pensiuni în zonă care cumpărau produse locale.
Știam restaurante care se lăudau în meniuri cu „brânză de la producători din zonă”.
Și în fața mea erau doi oameni care aveau un produs foarte bun și nici cea mai mică idee cum să ajungă la acei clienți.
— Nea Ilie, mai știți ce v-am spus la drum?
— Mi-ai spus multe azi.
— Că poate n-o să mai fie nevoie să stați la marginea șoselei.
Florica se uită când la mine, când la el.
— Ce puneți voi la cale?
— Nimic complicat.
Mi-am luat telefonul.
— Cunosc câțiva oameni din zonă. Îi sun. Gustă brânza. Dacă le place și dacă putem pune lucrurile la punct cum trebuie, vorbiți direct cu ei.
Ilie ridică imediat mâinile.
— Elena, eu nu mă pricep la afaceri.
— Nici nu trebuie.
— Și dacă nu le place?
Am zâmbit.
— Atunci vă spun.
Florica își încrucișă brațele.
— Le place.
Nea Ilie a început să râdă.
— Ai auzit? Gata, s-a rezolvat.
În următoarele zile am dat câteva telefoane.
N-am promis nimănui minuni.
Am spus doar:
— Cunosc doi oameni care fac o brânză foarte bună. Vreți să gustați?
Primul proprietar de pensiune a vrut.
Apoi încă unul.
Am avut grijă ca totul să fie făcut corect, fără improvizații și fără să-i împing pe cei doi bătrâni spre ceva ce nu puteau duce.
După câteva săptămâni, brânza Floricăi ajungea constant la două pensiuni din zonă.
Mai târziu s-au adăugat încă două.
Nu s-au îmbogățit.
Nici n-ar fi putut produce pentru zeci de locuri.
Dar nea Ilie nu mai trebuia să stea ore întregi lângă șosea sperând că va opri cineva.
Avea oameni care îl sunau.
Știa cât trebuia să pregătească.
Știa unde ducea marfa.
Într-o zi m-a sunat.
— Elena?
— Da, nea Ilie.
— Să vezi ce-a făcut Florica.
— Ce?
— A zis că dacă tot ne-ai făcut oameni de afaceri, vrea șorț nou.
L-am auzit pe Florica din spate:
— Nu mai minți fata!
Am început să râd.
Din ziua aceea am revenit în sat mai des.
Uneori pentru brânză.
Alteori fără niciun motiv.
Și de fiecare dată Florica îmi punea ceva în față.
— Mănâncă.
— Tanti Florica, am mâncat.
— Nu la mine.
Nu câștigam niciodată disputa.
Într-o după-amiază am ieșit în curte și m-am oprit sub cireș.
Nea Ilie era lângă mine.
— Mai face?
— Cum să nu?
A întins mâna spre o creangă și a tras-o puțin în jos.
— Ia.
Am rupt o cireașă.
Apoi încă una.
— Vedeți? Acum ajung singură.
Nea Ilie m-a privit și a zâmbit.
— Așa-i. Acum ai crescut.
Am rămas cu cireașa în mână.
În urmă cu câteva luni, propoziția aceea n-ar fi însemnat nimic.
Acum însemna.
Crescusem.
Aveam o carieră.
O mașină scumpă.
Oameni care îmi spuneau „doamna director”.
Un program în care fiecare minut conta.
Dar undeva pe drum ajunsesem să confund lucrurile acestea cu valoarea unui om.
În ziua în care îl întâlnisem pe nea Ilie, văzusem mai întâi cămașa veche.
Măsuța de la marginea drumului.
Mâinile crăpate.
Și abia după aceea văzusem omul.
Omul care mă ridicase în brațe când eram copil.
Omul care îmi dăduse cireșe fără să mă întrebe cine sunt.
Omul care, după mai bine de douăzeci de ani, mă recunoscuse înainte să reușesc eu să-l recunosc pe el.
M-am uitat la mâinile lui.
— Nea Ilie?
— Ce-i, tată?
— Mai aveți brânză?
A râs.
— Iar vrei să cumperi tot?
— Nu.
Am luat o bucățică direct din mâna lui și am mâncat-o.
— Acum doar gust.
A început să râdă.
Din bucătărie, Florica strigă:
— Nu mâncați brânza goală! V-am făcut plăcinte!
Ne-am uitat unul la altul.
Și pentru o clipă n-am mai fost femeia de afaceri și bătrânul de la marginea drumului.
Eram din nou Elena și nea Ilie.
Fetița care fura cireșe și omul care se prefăcea că n-o vede.
Uneori ne grăbim atât de tare să ajungem undeva, încât uităm să ne uităm la oamenii pe lângă care trecem.
Îi judecăm după haine.
După meserie.
După mâinile lor.
După locul în care îi întâlnim.
Eu am avut noroc.
Viața mi l-a pus încă o dată în cale pe nea Ilie.
Și mi-a amintit, printr-o simplă bucată de brânză, ceva ce aproape uitasem:
mâinile muncite nu sunt mâini de care să-ți fie rușine.
Uneori sunt chiar mâinile care, cu mulți ani în urmă, te-au ridicat ca să poți ajunge la cele mai frumoase cireșe.