Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas câteva secunde în fața tatei fără să știu ce să spun.
— Păi ai zis să nu mai vin cu sacoșele.
O spusese fără reproș.
Tocmai asta m-a durut.
Dacă s-ar fi supărat, dacă m-ar fi certat, poate mi-ar fi fost mai ușor. Dar tata doar ținuse minte ce îi spusesem.
Băiatul meu a alergat spre el.
— Bunicule!
Tata s-a aplecat și l-a prins în brațe.
Fata mea a venit imediat după el.
— De ce n-ai adus mere?
Tata începu să râdă.
— Păi am venit să vă văd pe voi. Nu-i bine și așa?
— Ba da!
Copiii l-au tras spre casă.
Eu am rămas o clipă în urmă.
Mă uitam la mâinile lui goale.
Cu o lună înainte, aceleași mâini căraseră două sacoșe grele patruzeci de kilometri.
Iar eu îl făcusem să creadă că mi-e rușine de ele.
De fapt, nu doar să creadă.
Chiar îmi fusese rușine.
Am intrat după ei.
Tata stătea deja la masa din bucătărie, iar copiii vorbeau amândoi deodată.
Pentru el nu mai exista nimic altceva.
Îi asculta.
Îi întreba de școală.
Râdea.
Le povestea ce mai făcuse prin grădină.
La un moment dat, băiatul meu îl întrebă:
— Bunicule, mai ai găinile alea albe?
— Le am.
— Și mai fac ouă?
Tata se uită o secundă spre mine.
— Mai fac.
— Atunci data viitoare îmi aduci?
Mi-am coborât privirea.
Tata zâmbi.
— Dacă mă lasă maică-ta.
— Tata…
M-am apropiat de el.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
Știa foarte bine.
— Pentru data trecută.
Făcu imediat un gest din mână.
— Lasă, tată.
— Nu vreau să las.
S-a uitat la mine.
— Mi-a fost rușine de tine.
Cuvintele au ieșit greu.
— Nu de tine… de fapt. De ce-or să creadă alții. De sacoșe. De hainele tale. Nici eu nu știu de ce.
Tata a rămas tăcut.
— Și n-a fost frumos.
— Ai și tu viața ta.
— Asta nu-i o scuză.
A oftat.
— Hai să nu stricăm ziua.
Apoi s-a întors către copii.
Așa era tata.
Nu știa să țină supărare.
Sau poate știa, dar prefera să n-o arate.
Câteva zile mai târziu mi-am luat liber după-amiază.
M-am urcat în mașină și am plecat spre sat.
Nu l-am anunțat.
Am vrut să-i fac și eu o surpriză.
Când am ajuns, poarta era deschisă.
Tata era în grădină, aplecat peste niște straturi de ardei.
— Tată!
S-a întors brusc.
Când m-a văzut, chipul i s-a luminat.
— Ce cauți aici?
— Am venit să te văd.
— Păi puteai să mă suni.
Am început să râd.
— Aha. Deci tu poți să vii neanunțat, dar eu nu?
A râs și el.
— Hai în casă, dacă tot ai venit.
Curtea arăta exact cum o știam din copilărie.
Câteva găini scurmau lângă gard.
Merele se înghesuiau printre frunzele pomului din spatele casei.
Pe o masă mică, sub streașină, erau puse câteva borcane spălate la uscat.
Am intrat în bucătărie.
— Ai mâncat?
— Am mâncat.
— Ce?
— Ce-am găsit.
Pe masă era o farfurie.
O bucată de mămăligă rece.
Puțină brânză.
Și jumătate de ceapă.
Am zâmbit.
— Serios, tată? Asta ai mâncat?
— Ce are? E foarte bună.
— Mai ai ceva prin frigider?
— Am de toate.
Am deschis frigiderul.
Și atunci mi-a dispărut zâmbetul.
Era aproape gol.
O sticlă cu apă.
O bucată mică de brânză.
Un castron acoperit.
Câteva legume.
Atât.
— Tată…
— Ce?
— Unde e mâncarea?
A ridicat din umeri.
— Ce mâncare?
— Păi… puii? Ouăle?
— Ouă am.
— Unde?
Mi-a arătat spre cămară.
Am deschis ușa.
Pe un raft era o cutie cu ouă.
Lângă ea, două borcane cu zacuscă.
Și o sacoșă cu mere.
Pentru o secundă m-am bucurat.
— Păi vezi? Ai.
Tata se apropie.
— Alea nu-s pentru mine.
M-am întors.
— Cum adică?
— Le-am pus deoparte.
— Pentru cine?
S-a uitat la mine de parcă răspunsul era evident.
— Pentru copii.
Nu am mai spus nimic.
— Băiatul mi-a zis că vrea mere. Și i-am promis ouă.
A luat unul dintre borcane.
— Și zacusca asta e mai puțin iute. Lor le place așa.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Dar tu ce mănânci?
Tata a râs.
— Ei, lasă. Am eu.
— Nu, tată. Serios.
— Mănânc ce trebuie.
Atunci am înțeles.
Tata nu ne aducea lucrurile care îi prisoseau.
Nu venea cu sacoșele pentru că avea prea mult.
Ne dădea din ce avea el.
Uneori chiar din ce avea prea puțin.
Mi-am amintit cei 300 de lei.
— Și banii pe care i-ai lăsat data trecută?
— Ce-i cu ei?
— Din pensia ta erau?
Tata zâmbi.
— Dar de unde voiai să fie?
— De ce le-ai dat 300 de lei copiilor când tu ai frigiderul aproape gol?
Pentru prima dată păru puțin deranjat.
— Corina, nu-mi număra mie banii.
— Nu ți-i număr.
— Atunci gata.
— Dar tu ai nevoie de ei.
— Și ei sunt nepoții mei.
— Ei au părinți. Au tot ce le trebuie.
Tata se uită la mine.
Și spuse din nou:
— Asta mă bucură.
Aceleași trei cuvinte.
Numai că acum le-am înțeles.
Nu conta pentru el că noi aveam mai mult.
Nu conta că puteam cumpăra ouă din supermarket, zacuscă din magazin sau mere mai mari și mai frumoase.
El nu încerca să ne hrănească pentru că nu aveam.
Încerca să ne dea ceva pentru că asta era bucuria lui.
M-am întors spre raft.
Ouăle erau puse frumos într-o cutie.
Merele fuseseră alese.
Borcanul pentru copii era deja pregătit.
Cu câteva zile înainte, venise la noi cu mâinile goale pentru că eu îi cerusem asta.
Dar acasă continuase să pună lucruri deoparte pentru noi.
Mi-am șters repede ochii.
— Ce-ai? mă întrebă.
— Nimic.
— Păi de ce plângi?
M-am apropiat și l-am îmbrățișat.
Tata înțepeni o secundă.
Nu eram o familie care se îmbrățișa prea des.
— Ce te-a apucat?
Am râs printre lacrimi.
— Nimic. Stai așa.
M-a bătut ușor pe spate.
— Hai, tată, că mă faci și pe mine să plâng și suntem doi proști după aia.
Am început amândoi să râdem.
Înainte să plec, tata făcu exact ceea ce știam că va face.
Scoase sacoșele.
Aceleași sacoșe de rafie.
— Tata…
Se opri.
— Ce?
Probabil credea că urma să-i spun din nou să nu le ia.
În schimb, am întins mâna.
— Dă-le încoace.
— Lasă că le duc eu până la mașină.
— Nu.
I-am luat sacoșele din mâini.
Erau grele.
Mai grele decât îmi imaginasem.
Într-una pusese ouăle, merele și cele două borcane.
În cealaltă, legume din grădină și un dovleac.
— Ce să fac eu cu dovleacul ăsta?
Tata râse.
— Ce vrei. Numai să nu-l arunci.
Am pus totul în portbagaj.
Înainte să plec, m-am întors spre el.
Stătea la poartă.
Aceeași cămașă în carouri.
Aceiași pantaloni vechi.
Numai că eu îi vedeam altfel.
— Tată?
— Da?
— Data viitoare când vii la noi…
— Ce?
— Să aduci sacoșele.
A început să râdă.
— Păi hotărăște-te și tu odată!
Am râs și eu.
— Adu-le.
Apoi am adăugat:
— Dar să vii și dacă n-ai nimic în ele.
Zâmbetul i s-a schimbat.
— Vin, tată.
În duminica următoare a venit din nou.
De data asta, când l-am văzut la poartă cu cele două sacoșe în mâini, n-am mai verificat dacă sunt vecinii afară.
Nici cine stătea pe terasă.
Nici cum era îmbrăcat.
Am ieșit, i-am luat una dintre sacoșe din mână și am deschis larg poarta.
— Hai înăuntru, tată. Te așteptam.
Copiii au alergat spre el.
Iar eu am înțeles ceva ce poate ar fi trebuit să știu de mult.
Tata nu fusese niciodată omul care să spună ușor „te iubesc”.
Nu-mi trimitea mesaje lungi.
Nu vorbea despre sentimente.
Dar se trezea dimineața și alegea ouăle cele mai bune.
Urca în pom după mere.
Punea deoparte un borcan de zacuscă pentru nepoți.
Și din pensia lui mică găsea întotdeauna câțiva lei „pentru copii”.
Sacoșele acelea erau felul lui de a spune: „M-am gândit la voi. Mi-a fost dor de voi. Vă iubesc.”
Iar mie îmi fusese rușine de ele.
Acum știu că va veni o zi în care poarta mea va rămâne închisă și tata nu va mai apărea în fața ei cu sacoșele grele în mâini.
Până atunci, nu mă mai interesează ce cred vecinii.
Să vină cu ouă.
Cu mere.
Cu zacuscă.
Cu sacoșele lui vechi de rafie.
Sau să vină cu mâinile goale.
Numai să vină.