Partea a 2-a – Continuarea poveștii👉
Cătălin continua să privească telefonul.
Mama lui se enervase deja.
— Cătălin, ce se întâmplă? Cine este omul ăsta și de ce nu putem intra în casă?
Domnul Petrescu rămase calm în prag.
— V-am explicat. Nu aveți permisiunea proprietarei să intrați.
Mariana izbucni:
— Care proprietară? Irina este soția fiului meu!
— Este. Dar casa nu este a fiului dumneavoastră.
Mariana se întoarse spre Cătălin.
— Ce vrea să spună?
El nu răspunse.
— Cătălin!
Alina lăsă valiza lângă mașină.
— Hai, mă, spune-i să se dea la o parte și intrăm.
— Nu, spuse Cătălin încet.
Amândouă se uitară la el.
— Cum adică „nu”?
Cătălin își trecu mâna peste față.
— Casa este a Irinei.
Mariana rămase nemișcată.
— Știu că e și a ei. Sunt căsătoriți.
— Nu, mamă. Nu înțelegi.
Își coborî vocea.
— Casa era a ei înainte să ne căsătorim. A moștenit-o de la bunica ei.
Pentru câteva secunde, nimeni nu mai spuse nimic.
Apoi Mariana începu să râdă.
— Și ce dacă? Tu ești soțul ei. Locuiești aici.
Domnul Petrescu interveni:
— Situația locativă dintre soți va fi discutată separat și în condițiile legii. Dumneavoastră și fiica dumneavoastră, însă, nu locuiți aici și nu aveți dreptul să intrați fără acordul proprietarei.
Alina făcu un pas înainte.
— Lucrurile mele sunt înăuntru.
— Au fost strânse și inventariate. Veți primi totul.
— CUM ADICĂ AU FOST STRÂNSE?
Mariana începu să ridice vocea.
— Irina și-a pierdut mințile! E însărcinată în opt luni și face circul ăsta tocmai acum?
Cătălin încă se uita la telefon.
Și, pentru prima dată, părea că nici măcar n-o auzea.
Mesajul pe care îl primise era de la contabilul firmei.
Accesul său la conturile societății fusese suspendat temporar până la verificarea unor plăți.
Atunci m-a sunat.
Eu eram la sora mea.
La douăzeci de minute distanță.
Nu voiam să fiu în casă când se întorceau.
Nu însărcinată în opt luni.
Nu după ce descoperisem ce făcuseră.
Telefonul a sunat de trei ori înainte să răspund.
— Irina, ce naiba se întâmplă?
Nu l-am auzit niciodată vorbind atât de repede.
— Bună, Cătălin.
— De ce nu merge cheia? De ce e Petrescu aici? Și ce ai făcut la firmă?
— Eu?
— Mi-au blocat accesul!
— Temporar. Până termină verificările.
S-a făcut liniște.
— Ce verificări?
— Chiar vrei să discutăm la telefon?
N-a răspuns.
— Bine. Atunci începem cu cei aproape 70.000 de euro.
Dintr-odată, nu mai auzeam nimic.
— Ce 70.000?
— Banii ieșiți din firmă în ultimele luni.
— Irina…
— Hoteluri. Cumpărături. Transferuri. Și facturi de „consultanță”.
Alina trebuie să fi auzit, pentru că vocea ei se auzi în fundal:
— Nu are voie să verifice conturile!
Am închis ochii.
Asta spunea tot.
— Ba am voie, Alina.
Se făcu liniște.
— Irina, ascultă-mă, spuse Cătălin. Nu e ceea ce crezi.
— Perfect. Atunci n-o să aveți nicio problemă să explicați fiecare plată contabilului.
— Putem discuta acasă.
— Nu.
— Sunt soțul tău!
Mi-am pus mâna pe burtă.
— Știu.
— Atunci de ce faci asta?
Am tăcut câteva secunde.
— Pentru că am citit mesajele.
De data aceasta tăcerea lui a fost diferită.
— Ce mesaje?
— Cele dintre tine și Alina.
N-a mai spus nimic.
— „După ce naște, o să fie terminată de oboseală.”
Am auzit-o pe Alina spunând ceva în fundal.
Am continuat:
— „Atunci e momentul. O convingi să te treacă și pe tine în acte.”
— Irina, lasă-mă să explic.
— Și răspunsul tău, Cătălin?
Am simțit fetița mișcându-se.
— „Lasă că mă ocup eu.”
— Nu era…
— Nu era ce?
N-a terminat.
— Ați așteptat să nasc. Să fiu obosită, cu un copil nou-născut în brațe, ca să mă convingeți să schimb actele casei.
— Nu voiam să-ți luăm casa!
— Atunci de ce trebuia să așteptați până eram vulnerabilă?
N-a avut răspuns.
În fundal, Mariana începu:
— Dă-mi mie telefonul!
Am auzit-o smulgându-i-l.
— Irina, ascultă-mă bine. Ai mers prea departe!
— Eu?
— Ne-ai încuiat afară!
— Pe dumneavoastră și pe Alina, da.
— După tot ce am făcut pentru tine!
Pentru prima dată în ziua aceea am râs.
— Ce ați făcut pentru mine, doamnă Mariana?
— Te-am primit în familia noastră!
— În dimineața în care ați plecat în vacanță mi-ați spus să fac lună casa mea cât timp dumneavoastră stați la plajă.
A tăcut.
— Era o glumă.
— Și mesajul despre momentul în care voi fi prea obosită ca să mă lupt cu voi?
N-a mai răspuns.
— Dați-i telefonul lui Cătălin.
L-am auzit din nou.
— Irina…
— Domnul Petrescu îți va explica ce urmează. Eu nu mai discut astăzi.
— Unde ești?
— Într-un loc în care pot să stau liniștită.
— Vreau să te văd.
— Nu.
Vocea lui se schimbă.
— Ești însărcinată în opt luni. Nu poți să faci toate astea acum.
Și atunci am înțeles că încă nu pricepuse.
— Exact pe asta v-ați bazat, nu?
Tăcere.
— Că sunt însărcinată. Că după ce nasc voi fi prea obosită. Că n-o să verific nimic. Că o să semnez ce-mi puneți în față numai ca să mă lăsați în pace.
— Irina…
— Bucură-te că am găsit mesajele înainte să nasc.
Am închis.
Două zile mai târziu, Cătălin mi-a cerut să ne vedem.
Am acceptat.
Dar nu acasă.
Ne-am întâlnit în biroul domnului Petrescu.
Cătălin a venit singur.
Nu mai semăna cu bărbatul bronzat care zâmbea în fotografiile din Grecia.
S-a așezat în fața mea.
— Mama și Alina sunt la hotel.
N-am spus nimic.
— Mama spune că ai distrus familia.
— Familia ta plănuia să mă pună să semnez acte după ce nășteam.
Și-a coborât privirea.
— N-ar fi trebuit să vorbească Alina așa.
Am rămas uluită.
— Asta ai înțeles?
— Nu.
— Problema nu este cum a vorbit sora ta. Problema este că tu ai răspuns: „Lasă că mă ocup eu.”
— Voiam doar să avem amândoi siguranță.
— Atunci de ce nu mi-ai spus în față?
Tăcere.
— De ce trebuia să aștepți până după naștere?
N-a răspuns.
— Și banii?
— Pot să explic.
— Te ascult.
Mi-a spus că Alina avusese probleme.
Că o ajutase.
Că unele cheltuieli fuseseră pentru familie.
Că urma să pună banii la loc.
Aceleași explicații pe care le auzisem de la oameni de prea multe ori.
— Și de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că știam că n-o să fii de acord.
— Exact.
Cătălin își acoperi fața cu mâinile.
Când ridică din nou privirea, avea ochii umezi.
— Am stricat tot, nu?
Nu am simțit satisfacție.
Mi-aș fi dorit să simt.
În schimb, m-a durut.
Pentru că încă îl iubeam.
— Ai crezut că eu o să repar mereu tot ce strici.
— Irina…
— Casa. Firma. Relația ta cu mama. Problemele Alinei. Mereu trebuia să tac eu ca să fie liniște.
— Putem să reparăm căsnicia.
Mi-am privit burta.
— Poate.
S-a agățat imediat de cuvânt.
— Atunci…
— Dar nu acum.
— Avem un copil pe drum.
— Tocmai de aceea.
M-am ridicat încet.
— În câteva săptămâni voi deveni mamă. Și înainte să-mi protejez căsnicia, trebuie să-mi protejez copilul.
Trei săptămâni mai târziu, am născut o fetiță sănătoasă.
Cătălin a aflat imediat.
Nu am încercat să-l țin departe de copil.
Nu voiam răzbunare.
Voiam limite.
A venit să-și vadă fiica și, când a luat-o prima dată în brațe, a început să plângă.
Nu i-am spus nimic.
Unele lucruri nu se repară într-o zi.
Verificarea firmei a continuat.
Alina a trebuit să explice fiecare sumă primită.
Cătălin nu și-a recăpătat accesul la deciziile financiare până când toate plățile nu au fost lămurite.
Mariana nu s-a mai întors în casa mea.
Iar eu nu i-am mai permis niciodată să vorbească despre ea ca despre „casa familiei”.
Era casa mea.
Nu pentru că voiam să le demonstrez că aveam mai mulți bani sau mai multă putere.
Ci pentru că bunica mea muncise o viață pentru acel loc.
Iar eu aproape lăsasem niște oameni să mă convingă că trebuie să mă simt vinovată pentru faptul că îmi aparținea.
Cu Cătălin lucrurile au fost mai complicate.
Nu ne-am împăcat imediat.
A trebuit să învețe că a fi soț și tată nu înseamnă să-i faci mamei pe plac și apoi să-i ceri soției să suporte consecințele.
Iar eu a trebuit să învăț că liniștea cumpărată cu tăcere nu este liniște.
Câteva luni mai târziu, într-o seară în care fetița mea adormise, am găsit întâmplător pe telefon fotografia pe care o postaseră în prima zi a vacanței.
Cătălin, Mariana și Alina.
Toți trei zâmbeau pe plajă.
Sub fotografie scria:
„FAMILIA PE PRIMUL LOC.”
Am privit-o câteva secunde.
Apoi m-am uitat spre pătuț.
Fetița mea dormea cu un pumn mic lipit de obraz.
Și am zâmbit.
Pentru că, în sfârșit, eram de acord cu ei.
Familia trebuie pusă pe primul loc.
Doar că eu învățasem, în sfârșit, care era familia pe care trebuia s-o protejez.