Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Pe ecran se vedea totul.
Elena aplecată peste scaunul miresei.
Tubul de lipici în mâna ei.
Și Daniel lângă ea.
Nu încerca s-o oprească.
Râdea.
Apoi se auzea clar vocea lui:
— Mamă, ești nebună. O să fie genial!
Vanessa nu mai clipea.
În jurul nostru se făcuse o liniște apăsătoare.
Daniel veni repede spre ea.
— Vanessa, ascultă-mă. Nu e ceea ce pare.
Ea se întoarse încet.
— Atunci spune-mi ce pare.
— Era o glumă.
Vanessa arătă spre scaun.
Pe șezut rămăsese bucata ruptă din rochia Elenei.
— Asta trebuia să mi se întâmple mie?
Daniel nu răspunse.
— În fața părinților mei? A prietenilor noștri? În ziua nunții?
— Nu trebuia să se rupă rochia. Mama voia doar…
— Să mă ridic cu scaunul după mine?
Câțiva invitați își coborâră privirile.
Elena, cu sacoul meu legat în jurul taliei, izbucni:
— Nu te mai comporta de parcă ești o victimă! Și tu mi-ai făcut destule!
Vanessa se întoarse spre ea.
— Ce v-am făcut?
— Toate glumele tale. Toate ironiile. Tot timpul ai încercat să mă faci să par proastă în fața lui Daniel.
— V-am făcut o glumă despre pălăria pe care ați purtat-o la cununia civilă.
— Și de ziua mea?
— V-am pus lumânări cu „25” pe tort!
Elena ridică vocea:
— Exact!
Vanessa o privi câteva secunde, aproape nevenindu-i să creadă.
— Și pentru asta ați vrut să-mi lipiți rochia de scaun la propria nuntă?
Elena tăcu.
Vanessa se întoarse spre Daniel.
— Dar tu?
— Ce eu?
— Tu ce motiv aveai?
— N-am făcut nimic!
Atunci am intervenit.
— Ba da, Daniel.
Fiul meu se întoarse spre mine.
— Tată, nu te băga.
— Sunt deja băgat. Am fost acolo.
— Mama a pus lipiciul, nu eu.
— Și tu ai văzut.
— Da.
— Știai pe ce scaun îl pune.
— Da.
— Știai ce voia să-i facă Vanessei.
Daniel strânse maxilarul.
— Era între ele.
Vanessa parcă nici nu mai respira.
— Între noi?
— Știi foarte bine că tu și mama nu vă suportați.
— Și soluția ta a fost să stai lângă ea și să râzi?
Daniel întinse mâna spre ea.
— Hai să nu facem asta aici.
Vanessa se feri.
— Unde ai fi preferat? După ce rămâneam cu rochia lipită de scaun?
Elena începu să plângă.
— Daniel, te rog, du-mă undeva să-mi repar rochia.
Și atunci s-a întâmplat lucrul care, cred eu, a durut-o pe Vanessa mai tare decât filmarea.
Daniel s-a întors imediat spre mama lui.
— Hai. Vedem ce putem face.
A făcut doi pași.
— Daniel.
Vocea Vanessei l-a oprit.
S-a întors.
— Serios?
— Ce?
— După tot ce tocmai ai aflat că știu… pleci cu ea?
— Vanessa, uită-te la mama! I s-a rupt rochia!
Vanessa râse scurt.
— Rochia pe care trebuia s-o rup eu.
Daniel oftă.
— Ce vrei să fac? S-o las așa?
— Nu. Vreau să înțelegi că problema nu este rochia mamei tale.
— Atunci care e?
Vanessa îl privi drept în ochi.
— Tu.
Daniel încremeni.
— Eu?
— Mama ta a vrut să mă umilească. Dar tu ai știut. Ai stat lângă ea și ai râs.
— Ți-am spus că era o glumă!
— Pentru tine, poate.
Vanessa își coborî privirea spre verighetă.
Apoi și-o scoase.
Daniel păli.
— Ce faci?
— Încerc să înțeleg cu cine m-am căsătorit astăzi.
— Nu dramatiza.
— Nu dramatizez.
A pus verigheta pe masă.
— Dacă în ziua nunții noastre ai putut să stai lângă mama ta și să râzi în timp ce pregătea asta pentru mine, ce o să faci peste cinci ani? Dar peste zece?
— Vanessa…
— Și mai rău, nici acum nu crezi că ai făcut ceva greșit.
Daniel ridică vocea.
— Pentru că nu eu am pus lipiciul!
— Nu. Tu doar ai văzut și ai ales să taci.
Asta l-a făcut să tacă.
Elena interveni imediat:
— Daniel, nu trebuie să stai să fii judecat așa. Sunt mama ta.
Vanessa se uită la ea, apoi din nou la el.
— Nu te pun să alegi între mine și mama ta.
Daniel păru ușurat pentru o secundă.
Dar Vanessa continuă:
— Ai ales deja.
Își ridică puțin rochia și plecă de la masă.
— Vanessa!
Daniel porni după ea.
Elena îl apucă de braț.
— Las-o să se calmeze. Dacă alergi după ea acum, o să creadă că poate face orice vrea cu tine.
Fiul meu se opri.
L-am privit.
Apoi m-am uitat după Vanessa, care tocmai ieșea din salon.
— Du-te după soția ta, Daniel.
Elena se întoarse spre mine.
— Nu te băga!
— Tocmai de asta am ajuns aici, Elena. Pentru că prea mult timp nu m-am băgat.
Daniel își trecu mâna peste față.
— Nu mai pot cu voi!
— Nu trebuie să alegi între două femei, i-am spus. Trebuie doar să hotărăști ce fel de soț vrei să fii.
Elena râse amar.
— Frumos. Acum eu sunt monstrul familiei.
Am privit-o.
— Ai pus lipici pe scaunul miresei în ziua nunții ei.
N-a mai spus nimic.
Daniel a fugit după Vanessa.
N-a găsit-o în camera miresei.
Plecase cu părinții ei.
În seara aceea, petrecerea s-a terminat mult mai devreme decât trebuia.
A doua zi dimineață, Daniel a venit la noi.
Nu dormise.
— Nu-mi răspunde.
Elena se ridică imediat.
— Las-o. O să-i treacă.
Daniel se întoarse spre ea.
— Mamă, oprește-te.
Elena încremeni.
Nu cred că fiul nostru îi mai vorbise vreodată pe tonul acela.
— Ce-ai spus?
— Am spus să te oprești.
— Eu am încercat doar…
— Ai încercat s-o faci de râs la propria nuntă.
— Și ea m-a făcut de râs de atâtea ori!
— Nu așa!
Elena se uită spre mine, așteptând probabil să-i iau apărarea.
N-am făcut-o.
Daniel își puse mâinile pe masă.
— Știi ce e cel mai rău?
Mama lui nu răspunse.
— Că eu te-am lăsat.
Asta era prima dată când îl auzeam recunoscând.
— Am văzut ce făceai și mi s-a părut amuzant. Iar acum Vanessa nu mai vrea să vorbească cu mine.
Elena începu să plângă.
— Deci tot eu sunt vinovată?
— Nu.
Daniel clătină din cap.
— Eu sunt vinovat pentru partea mea.
S-a întors spre mine.
— Tată… tu de ce nu m-ai oprit?
Întrebarea m-a surprins.
— Am încercat.
— Puteai să cureți scaunul.
— Puteam.
Am făcut o pauză.
— Dar atunci poate că Vanessa n-ar fi aflat niciodată cu cine se căsătorise.
Daniel mă privi lung.
Nu i-a plăcut răspunsul.
Dar nu m-a contrazis.
În următoarele zile a încercat să vorbească cu Vanessa.
Flori.
Mesaje.
Telefoane.
S-a dus chiar la părinții ei.
Vanessa a acceptat să-l vadă abia după aproape o săptămână.
Nu știu tot ce și-au spus.
Știu doar ce mi-a povestit Daniel după aceea.
Vanessa îi spusese:
— Pot să iert o prostie. Pot chiar să iert faptul că ai râs. Dar nu pot să mă întorc la tine dacă încă mai crezi că problema este mama ta.
— Atunci care este?
— Faptul că tu n-ai avut curaj să-i spui „nu”.
Acolo cred că a început, în sfârșit, să înțeleagă.
Nu lipiciul aproape îi distrusese căsnicia.
Nici măcar Elena.
Ci faptul că, la treizeci și ceva de ani, Daniel încă prefera să-i facă pe plac mamei lui decât să-i spună că greșește.
Vanessa nu s-a întors imediat.
Au locuit separat câteva luni.
Iar eu am luat o decizie pe care probabil trebuia s-o iau cu mult timp înainte.
Daniel și Vanessa locuiau într-o casă care îmi aparținea.
Le-o dădusem să stea acolo fără chirie când hotărâseră să se căsătorească.
Daniel se obișnuise atât de tare cu ajutorul meu, încât începuse să-l considere ceva firesc.
L-am chemat într-o dimineață.
— De luna viitoare, dacă rămâi în casă, plătești chirie.
S-a uitat la mine uluit.
— Ce legătură are casa cu nunta?
— Niciuna.
— Atunci de ce faci asta?
— Pentru că ești însurat acum. Și cred că este timpul să începi să trăiești ca un adult.
— Mă pedepsești.
— Nu.
Am pus contractul pe masă.
— Nu-ți iau nimic din ce este al tău, Daniel. Pur și simplu încetez să-ți mai ofer gratuit ceva ce este al meu.
A rămas tăcut.
Nu i-a convenit.
Dar a semnat.
Elena a fost furioasă pe mine săptămâni întregi.
— Îți pedepsești propriul copil pentru Vanessa!
— Nu. Încerc să nu-l mai protejez de consecințele propriilor alegeri.
— E fiul nostru!
— Tocmai.
A fost prima ceartă serioasă dintre noi după mulți ani.
Și mi-am dat seama că problema nu începuse în ziua nunții.
Începuse cu mult înainte.
De fiecare dată când Daniel greșise, Elena găsise o explicație.
Iar eu, ca să păstrez liniștea în casă, o lăsasem.
Și astfel crescuse un bărbat care credea că mama lui avea întotdeauna dreptate și că altcineva urma să repare lucrurile când greșea.
Inclusiv eu aveam partea mea de vină.
Câteva luni mai târziu, Daniel a venit singur la mine.
— Vanessa mi-a mai dat o șansă.
M-am bucurat, dar nu i-am arătat prea mult.
— Și?
— Mergem la terapie de cuplu.
— Foarte bine.
— Și ne mutăm.
Asta m-a surprins.
— Unde?
— Într-un apartament închiriat. Al nostru. Plătit de noi.
Am zâmbit.
— Cred că este cea mai bună veste pe care mi-ai dat-o de mult.
Înainte să plece, s-a oprit la ușă.
— Tată?
— Da?
— În ziua nunții… când mi-ai spus să mă duc după soția mea…
A ezitat.
— Trebuia să te ascult.
— Important este că ai înțeles de ce.
A dat din cap.
Cu Elena a durat mai mult.
Mult mai mult.
Într-o seară, aproape un an după nuntă, stăteam amândoi pe terasă.
— Știi de ce am făcut-o? mă întrebă.
— Cred că da.
— Nu. Nu cred că știi.
S-a uitat spre grădină.
— Mi-era frică.
— De Vanessa?
— Că mi-l ia pe Daniel.
Am oftat.
— Elena, Daniel nu era al tău.
Ochii i se umplură de lacrimi.
— Știu asta acum.
A rămas tăcută câteva clipe.
— Am vrut doar s-o pun la punct. Să-i arăt că nu poate veni în familia noastră și să facă tot ce vrea.
— Și aproape ai reușit să o scoți definitiv din familie.
A dat încet din cap.
— Știu.
Vanessa nu a uitat.
Și nici n-a devenit peste noapte apropiată de Elena.
Dar, cu timpul, a acceptat să fie din nou în aceeași încăpere cu ea.
Daniel, în schimb, se schimbase.
Nu-și abandonase mama.
Nici nu trebuia.
Dar învățase să-i spună „nu”.
Și uneori un singur „nu”, spus la momentul potrivit, valorează mai mult decât o mie de scuze spuse după.
Cât despre scaun…
Administratorul salonului m-a sunat câteva zile după nuntă să mă întrebe ce să facă cu el.
I-am plătit paguba și i-am spus să-l arunce.
Nu voiam nicio amintire.
Pentru că lipiciul acela nu fusese lucrul care aproape distrusese căsnicia fiului meu.
Elena pregătise o umilință pentru mireasă.
Dar Vanessa ar fi putut, poate, să ierte o soacră răutăcioasă.
Mult mai greu a fost să-l ierte pe bărbatul care îi promisese în aceeași zi că îi va fi alături toată viața și care, cu doar câteva ore înainte, stătuse lângă mama lui, privise ce îi pregătea…
și râsese.