Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Telefonul mamei tremura în mâna mea.
Vocea ei se auzea încet, printre mici pauze.
— Andreea, mamă… să nu te superi că te-am sunat astăzi. Voiam să-ți spun ceva, dar când ți-am auzit vocea…
A tăcut câteva secunde.
Apoi a continuat:
— Mi-a fost rău de dimineață. M-a durut pieptul și am amețit de două ori. Maria mi-a spus să merg la doctor, dar am zis să vorbesc întâi cu tine.
Mi-am dus mâna la gură.
Tanti Maria a făcut un pas spre mine, dar eu am ridicat palma.
Voiam să aud tot.
— Nu voiam să te sperii, continuă mama. Știu că muncești mult. M-am gândit doar că poate vii în weekend și mergem împreună la doctor. Dar nu-i nimic, mamă. Mă descurc.
Am început să plâng.
În ziua aceea mă sunase de trei ori.
Iar eu fusesem convinsă că voia să mă întrebe dacă am mâncat.
Vocea mamei se auzi din nou:
— Și să nu te simți vinovată că ai țipat. Știu că ești obosită. Știu că ai multe pe cap. Eu poate te sun prea des…
A urmat un oftat.
— De când a murit tatăl tău, uneori casa asta e prea tăcută. Și când îți aud vocea… parcă nu mai sunt singură.
Mi-au cedat genunchii.
M-am așezat pe treapta casei.
În toți anii aceia crezusem că mama mă suna pentru că mă considera încă un copil.
Nu înțelesesem că, uneori, mă suna pur și simplu pentru că îi era dor de mine.
Înregistrarea continua.
— Să nu-ți faci griji pentru mine. Mâine merg la doctor. Și nu te mai sun la serviciu, promit.
Apoi vocea i s-a îndulcit.
— Doar să ai grijă de tine, mamă. Și să mănânci ceva. Când ești obosită, uiți.
Înregistrarea s-a terminat.
Am rămas cu telefonul lipit de piept.
— De ce nu mi-a trimis mesajul?
Tanti Maria s-a așezat lângă mine.
— Nu știu. Poate s-a răzgândit.
Apoi mi-a povestit ce se întâmplase.
În dimineața următoare, mama încercase să-și facă singură ceva de mâncare, dar i se făcuse din nou rău.
Tanti Maria o găsise așezată pe un scaun în bucătărie și chemase imediat salvarea.
— Era conștientă?
— Da.
— A spus ceva despre mine?
Vecina a ezitat.
— M-a întrebat dacă te-am sunat.
Am închis ochii.
— Și?
— I-am spus că nu am numărul tău.
— Telefonul ei?
— Îl uitase aici. Totul s-a întâmplat atât de repede…
Mama fusese internată.
Starea ei se agravase în următoarele zile.
O rudă mai îndepărtată se ocupase de formalități și presupusese că eu fusesem deja anunțată.
O succesiune stupidă de presupuneri și tăceri.
Iar eu, la București, crezusem că mama era doar supărată.
— Când a murit? am întrebat.
Tanti Maria mi-a spus.
Cu trei zile înainte.
Am început să plâng din nou.
— Eu eram la serviciu.
Maria m-a prins de mână.
— Andreea, mama ta nu ți-a lăsat telefonul ca să te pedepsească.
Mi-am amintit atunci de plic.
Îl uitasem complet.
L-am desfăcut.
Înăuntru nu erau acte.
Nici bani.
Era o fotografie veche.
Eu aveam probabil șapte sau opt ani și stăteam pe o pătură, într-o livadă, cu capul în poala mamei.
Pe spatele fotografiei scrisese câteva rânduri:
„Pentru Andreea mea.
Dacă într-o zi nu mai sunt, să nu-ți amintești de mine cu vinovăție. Mamele mai supără, copiii mai țipă, dar dragostea nu se termină dintr-o vorbă spusă la nervi.
Eu am știut întotdeauna că mă iubești.
Mama.”
Am citit de trei ori.
Apoi am strâns fotografia la piept.
Nu știu când scrisese acele cuvinte.
Poate cu luni înainte.
Poate simțise că îmbătrânește și pregătise plicul din timp.
Dar parcă mă cunoștea suficient de bine încât să știe exact ce aveam să-mi fac singură după moartea ei.
Să transform ultima noastră ceartă într-o condamnare pe viață.
Am intrat în casă.
Totul era exact cum îl lăsase.
Ochelarii pe masă.
Papucii lângă pat.
Un pulover pe spătarul unui scaun.
În bucătărie am deschis frigiderul.
Pe primul raft era o caserolă acoperită cu folie.
Deasupra, un bilețel:
„Pentru Andreea.”
Am început iar să plâng.
Probabil pregătise ceva pentru weekendul în care sperase că voi veni.
M-am așezat la masa ei și am înțeles cât de absurdă fusese graba mea.
Raportul pentru care țipasem la mama fusese trimis.
Ședința se terminase.
Problemele de la serviciu fuseseră înlocuite de altele.
Nici măcar nu-mi mai aminteam ce fusese atât de urgent în ziua aceea.
Dar îmi aminteam perfect ultimele patru cuvinte spuse mamei:
„Nu mă mai suna, mamă.”
Au trecut câteva luni.
Am păstrat telefonul ei.
La început ascultam înregistrarea aproape în fiecare seară.
Acum o ascult mai rar.
Nu pentru că mi-e mai puțin dor.
Ci pentru că am început să înțeleg ce încercase mama să-mi spună chiar și după ce eu o respinsesem.
Nu voia să-mi lase vinovăție.
Voia să-mi lase iubire.
Într-o seară, în timp ce mă întorceam de la serviciu, mi-am amintit de mătușa mea, sora mamei.
Locuia singură.
Am scos telefonul și am sunat-o.
— Andreea? S-a întâmplat ceva?
— Nu.
— Atunci?
Am zâmbit printre lacrimi.
— Voiam doar să-ți aud vocea. Ai mâncat?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
Apoi mătușa mea a râs.
— Vorbești exact ca maică-ta.
Am închis ochii.
Pentru prima dată, cuvintele acelea nu m-au făcut să plâng.
M-au făcut să zâmbesc.
Aș da orice să mai văd o dată pe ecran numele „Mama”.
Să răspund și să aud:
„Ai mâncat, mamă?”
Nu mai pot.
Dar de atunci am învățat ceva ce nicio funcție, niciun termen-limită și nicio zi aglomerată nu m-au învățat:
uneori, apelul care te deranjează astăzi este vocea pe care ai da orice s-o mai auzi mâine.