Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
În dimineața următoare, Cătălin s-a comportat ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
A intrat în bucătărie, și-a făcut cafeaua și m-a întrebat:
— Ai dormit bine?
L-am privit câteva secunde.
— Destul de bine. Tu?
— Perfect.
A zâmbit.
Același om pe care îl auzisem cu câteva ore înainte râzând pentru că eu încă mai credeam povestea cu sforăitul.
N-am spus nimic.
Am așteptat să plece la serviciu.
Apoi am intrat în camera de oaspeți.
Nu știam exact ce căutam.
Parfum străin?
O fotografie?
Un al doilea telefon?
Orice mi-ar fi confirmat că Laura era femeia pentru care soțul meu ieșise, practic, din dormitorul nostru.
N-am găsit nimic.
Dar pe birou era un carnețel pe care Cătălin își nota parole și diverse lucruri legate de muncă.
Nu l-aș fi deschis niciodată înainte.
În dimineața aceea l-am deschis.
Pe ultima pagină erau câteva cifre.
5.000.
12.000.
18.000.
Și, dedesubt, un nume:
Laura M.
Mi s-a făcut frig.
Am deschis laptopul.
Parola era aceeași pe care o folosea de ani întregi.
Am căutat numele Laurei.
Am găsit conversațiile aproape imediat.
Am deschis primul mesaj cu mâinile tremurând.
Mă pregătisem să citesc:
„Mi-e dor de tine.”
„Te iubesc.”
„Când o părăsești?”
N-am găsit nimic din toate astea.
În schimb:
„Transferul a intrat.”
„Mai avem nevoie de încă 12.000 pentru următoarea etapă.”
„După activarea pachetului premium putem dubla suma.”
Am citit de două ori.
Apoi de trei ori.
Laura nu era amanta lui.
Era femeia care îl convinsese că poate câștiga o avere dintr-o așa-zisă oportunitate de investiții.
Am continuat să citesc.
Cătălin îi scrisese:
„Alina nu știe nimic.”
Alt mesaj:
„Banii sunt din contul pentru casă. Trebuie să-i pun înapoi înainte să observe.”
Și apoi propoziția care mi-a tăiat respirația:
„După ce ies banii, o să-i spun. Atunci o să înțeleagă că am făcut-o pentru noi.”
Am închis laptopul.
Pentru câteva secunde am rămas nemișcată.
Apoi am alergat în dormitor și am deschis aplicația băncii.
Contul în care strânseserăm bani ani întregi.
Bani puși deoparte lună de lună.
Vacanțe la care renunțaserăm.
Mobilă pe care nu o schimbaserăm.
Bonusurile mele.
Primele lui.
Totul pentru avansul unei case mai mari.
Soldul mi-a apărut pe ecran.
Am simțit că mi se taie picioarele.
Lipseau zeci de mii de lei.
Nu era o amantă.
Era mai rău.
Soțul meu luase banii familiei noastre fără să-mi spună.
Și luni întregi mă făcuse să cred că problema eram eu.
Sforăitul meu.
Somnul meu.
Prezența mea în propriul pat.
Am făcut capturi și am salvat conversațiile și transferurile pe care le-am putut identifica.
Apoi am închis laptopul și am plecat la serviciu.
Cătălin m-a sunat de două ori.
Nu i-am răspuns.
Seara am ajuns acasă înaintea lui.
Am pus pe masă carnețelul.
Când a intrat, a înțeles imediat.
S-a oprit în hol.
— Ai umblat prin lucrurile mele?
Am început să râd.
Nu pentru că era amuzant.
— Asta e prima ta întrebare?
— Alina…
— Cine este Laura?
Fața i s-a schimbat.
— Pot să explic.
— Atunci explică-mi unde sunt banii.
A tăcut.
— Cătălin, unde sunt banii pentru casă?
— Sunt investiți.
— Fără acordul meu.
— Era o oportunitate.
— Cu banii noștri.
— Știam că vei reacționa așa.
M-am uitat la el.
— Cum?
— Negativ. Fără să înțelegi.
Atunci am înțeles că problema era mult mai mare decât banii.
— Deci de asta m-ai mințit?
— Nu te-am mințit.
Am rămas uluită.
— Mi-ai spus că nu mai dormi cu mine pentru că sforăi!
— Și sforăi.
Pentru câteva secunde n-am putut vorbi.
— Dumnezeule, Cătălin…
— Aveam nevoie de liniște pentru discuții. Laura lucrează până târziu. Sunt niște lucruri complicate.
— Atât de complicate încât trebuia să încuie soțul meu ușa?
— Pentru că știam că vei interpreta greșit.
— Ai luat bani din economiile noastre pe ascuns!
— O să-i pun înapoi.
— Când?
— Când intră profitul.
— Și dacă nu intră?
A tăcut.
Acolo era răspunsul.
— Cât ai dat în total?
Mi-a spus suma.
Era chiar mai mare decât calculasem eu.
M-am așezat.
Cătălin s-a apropiat.
— Alina, ascultă-mă. Am făcut asta pentru noi. Dacă merge, nu mai avem nevoie doar de avans. Putem cumpăra casa aproape fără credit.
— „Dacă merge.”
— Trebuie să ai puțină încredere în mine.
M-am uitat la el.
— Încredere?
Cred că abia atunci a realizat ce spusese.
— Nu asta am vrut să spun.
— De câte ori ai stat în camera aia și ai râs cu femeia aceea despre mine?
— Nu râdeam despre tine.
— Te-am auzit.
A tăcut.
— M-ai lăsat să cumpăr benzi pentru nas.
— Alina…
— Ți-am spus că vreau să merg la medic!
Vocea mi s-a frânt pentru prima dată.
— Și tu mi-ai spus că poate ar fi bine.
Nu mai avea ce să spună.
— M-ai făcut să cred că trupul meu devenise atât de deranjant pentru tine încât nu mai puteai dormi lângă mine. În timp ce tu aveai nevoie doar de o cameră în care să mă poți minți liniștit.
— Am încercat să construiesc ceva pentru noi.
— Nu.
M-am ridicat.
— Ai decis singur ce este bine pentru noi. Apoi ai folosit banii amândurora ca și cum ar fi fost ai tăi.
— Putem repara asta.
— Banii poate.
L-am privit.
— Dar eu nu mai știu cine e omul din fața mea.
În noaptea aceea am dormit în dormitor.
Cătălin, în camera lui.
Doar că de data aceasta ușa nu mai era încuiată.
Nu mai avea ce să ascundă.
În zilele următoare am aflat și restul.
„Investiția” lui era construită pe promisiuni, presiune și plăți succesive.
De fiecare dată când Cătălin credea că ajunsese aproape de câștig, Laura îi cerea încă o sumă pentru a putea trece la „nivelul următor”.
Când a cerut retragerea banilor, au apărut alte condiții.
Alte taxe.
Alte explicații.
În cele din urmă, Laura n-a mai răspuns.
Cătălin stătea ore întregi în fața laptopului.
Nu mai părea omul care urma să ne facă bogați.
Părea un bărbat care tocmai înțelesese cât îl costase orgoliul.
Într-o seară a venit la mine.
— Am fost un idiot.
— Da.
— Îmi pare rău.
Am așteptat.
— Putem începe de la capăt?
Mi-aș fi dorit să pot spune da.
Paisprezece ani nu dispar într-o săptămână.
Dar nici minciuna nu dispare doar pentru că omul care a spus-o regretă consecințele.
— Nu pot.
A închis ochii.
— Din cauza banilor?
Am dat din cap.
— Nu.
Asta l-a surprins.
— Atunci de ce?
— Pentru că dacă pierdeai banii și veneai la mine în aceeași zi spunându-mi adevărul, poate găseam o cale.
M-am uitat spre camera de oaspeți.
— Dar tu ai construit o minciună întreagă ca să poți continua. Și când eu am început să cred că este ceva în neregulă cu mine, m-ai lăsat să cred.
Câteva săptămâni mai târziu, Cătălin s-a mutat.
Despărțirea noastră n-a fost spectaculoasă.
N-au existat farfurii sparte.
Nici vecini la ușă.
Doar două persoane care, într-o zi, au realizat că nu mai locuiau în aceeași căsnicie.
După plecarea lui, am intrat pentru prima dată în camera de oaspeți.
Biroul era încă acolo.
L-am privit și mi-am amintit dungile de lumină de sub ușă.
Șoaptele.
Râsul.
L-am scos.
Am schimbat perdelele.
Am pus lângă fereastră un fotoliu mare, o bibliotecă și o lampă.
Camera în care soțul meu se ascunsese de mine a devenit locul în care citeam, lucram și îmi beam cafeaua dimineața.
Într-o noapte am adormit acolo.
M-am trezit pe la trei.
Telefonul era pe măsuță.
Niciun mesaj misterios.
Nicio ușă încuiată.
Nicio voce șoptind în camera alăturată.
Doar liniște.
Am deschis aplicația pe care o instalasem cu luni în urmă.
Înregistrase câteva minute de sforăit.
M-am ascultat.
Și, pentru prima dată, am râs.
Da.
Sforăiam.
Probabil destul de tare.
Dar sforăitul meu nu distrusese paisprezece ani de căsnicie.
Minciunile lui o făcuseră.