Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Ce înseamnă că nu avea voie să mă dea afară?
Mama nu mi-a răspuns imediat.
A deschis din nou mapa și a scos câteva documente.
— După divorț, tatăl tău și cu mine am vrut un singur lucru: indiferent ce ni s-ar întâmpla nouă, tu să nu rămâi niciodată fără casa în care ai crescut.
M-am uitat la ea fără să înțeleg.
— Dar tata locuia acolo.
— Da. Și avea tot dreptul să locuiască acolo. Numai că situația juridică a casei nu este deloc cea pe care și-o imaginează Corina.
Mi-a arătat documentele.
— Am făcut actele atunci, cu mulți ani înainte ca tatăl tău s-o cunoască pe Corina. Casa trebuia să rămână pentru tine. Tatăl tău știa. Eu știam. Corina, se pare, n-a întrebat niciodată.
Am simțit că-mi tremură mâinile.
— Atunci de ce nu mi-a spus tata?
Mama oftă.
— Pentru că voia să te lase să-ți vezi de facultate, nu să te bage în discuții despre proprietăți și moșteniri. Probabil credea că are timp.
Ultimele cuvinte m-au lovit.
Probabil credea că are timp.
Cu toții crezuserăm asta.
Mama mi-a strâns mâna.
— Acum facem lucrurile cum trebuie. Fără scandal și fără prostii.
În dimineața aceea a sunat un avocat.
Până la prânz eram în biroul lui.
A verificat documentele, a cerut câteva acte suplimentare și, după aproape o oră, și-a scos ochelarii.
— Corina nu poate pur și simplu să decidă că locuința îi aparține și să vă scoată lucrurile afară.
— Deci mă pot întoarce?
— Vom rezolva legal situația. Iar până atunci, nu vă confruntați singure cu ea.
Mama s-a uitat spre mine.
— Ai auzit?
Am dat din cap.
Pentru prima dată de când găsisem cutiile în fața porții, simțeam că pot respira.
Corina, în schimb, era foarte sigură pe ea.
Când a fost informată că situația casei urma să fie clarificată oficial, m-a sunat imediat.
— Ce circ mai este și ăsta?
— Nu e niciun circ.
— Diana, eu am fost soția tatălui tău.
— Știu.
— Am drepturi!
— Atunci avocatul tău poate discuta cu avocatul nostru.
S-a făcut liniște.
Cred că nu se așteptase să mă audă vorbind astfel.
— Mama ta te manipulează.
— Nu. Mama mea a adus actele pe care tu trebuia să le verifici înainte să-mi arunci lucrurile în stradă.
A închis.
Au urmat câteva săptămâni grele.
Nu a existat nicio scenă miraculoasă în care cineva să fluture o hârtie și Corina să dispară în cinci minute.
Au existat acte, discuții, notificări și avocați.
Dar un lucru devenea tot mai clar:
Corina se comportase ca proprietară înainte să afle dacă era cu adevărat proprietară.
Și nu era.
Într-o după-amiază, ne-am întâlnit cu ea.
Venise cu Marius și Larisa.
Când am intrat, Marius a râs.
— A venit prințesa să-și ia castelul?
Mama mea nici măcar nu l-a privit.
Avocatul a pus documentele pe masă și a început să explice.
După câteva minute, zâmbetul lui Marius dispăruse.
Corina răsfoia hârtiile.
— Nu se poate.
— Ba da, răspunse avocatul.
— Sorin era soțul meu!
— Nimeni nu contestă asta.
— Mi-a spus că aceasta este casa noastră.
Atunci am vorbit eu.
— Poate pentru că era casa în care locuiați. Asta nu înseamnă că puteați face orice cu ea după moartea lui.
Corina s-a întors spre mine.
— După tot ce am făcut pentru tatăl tău…
Am simțit cum mi se ridică furia.
Dar mama mi-a atins ușor brațul.
Am respirat.
— Nu discut despre căsnicia voastră. Discut despre faptul că, la o zi după ce l-am îngropat, mi-ai pus fotografia cu el într-o cutie și m-ai dat afară.
Corina tăcu.
— M-ai întrebat unde voi dormi?
Nimic.
— M-ai întrebat dacă am bani?
Tot nimic.
— Nu. Mi-ai spus că tata a murit și nu mai există nimeni care să mă țină acolo.
Larisa își coborî privirea.
— Diana… începu ea.
— Nu.
Am privit-o.
— Ați avut o zi întreagă să vă gândiți dacă ceea ce faceți este normal. Ați împachetat fiecare haină, fiecare carte și fiecare lucru din camera mea. Ați chemat un lăcătuș. Ați schimbat încuietoarea. Apoi ați așteptat să mă întorc.
Nimeni nu mai spunea nimic.
— Nu a fost o greșeală făcută la nervi. A fost o alegere.
Acolo s-a terminat pentru mine.
Nu mai voiam scuze.
Voiam doar să mă întorc acasă.
În cele din urmă, Corina a acceptat ceea ce actele și situația juridică nu-i mai permiteau să ignore.
Trebuia să elibereze casa.
Nu în acea după-amiază.
Nu cu lucrurile aruncate pe trotuar, cum procedase ea cu mine.
A primit timpul necesar să-și strângă lucrurile și să plece.
Mama m-a întrebat:
— Ești sigură că nu vrei să fii acolo când pleacă?
— Sunt sigură.
Nu voiam să văd umilința nimănui.
Știam deja cum se simte.
În ziua în care am primit din nou cheia, am rămas câteva secunde în fața ușii.
Aceeași ușă în care cheia mea nu mai intrase.
Mama era lângă mine.
— Vrei să intru cu tine?
— Nu încă.
Am deschis.
Casa era aproape goală și neobișnuit de tăcută.
Am mers direct spre camera tatălui meu.
Corina nu schimbase mare lucru acolo.
Pe noptieră erau încă ochelarii lui.
Pe un raft, câteva dintre cărțile lui.
Și într-un sertar am găsit o cutie mică.
Înăuntru erau fotografii.
Eu în prima zi de școală.
Eu fără cei doi dinți din față.
Eu și tata la mare.
Și fotografia de la pescuit.
Aceeași fotografie pe care o găsisem aruncată în cutia de lângă poartă.
Am luat-o în mâini și m-am așezat pe marginea patului.
Atunci am început să plâng.
Nu cum plânsesem în curtea casei, speriată și umilită.
De data aceasta plângeam doar după tata.
Mama a apărut în prag, dar nu a intrat.
— Ești bine?
Am dat din cap.
— O să fiu.
După câteva clipe, am întrebat-o:
— Crezi că tata știa că se va întâmpla ceva?
— Nu.
Mama zâmbi trist.
— Cred că știa doar că viața se poate schimba repede. Și a vrut să se asigure că, orice s-ar întâmpla, tu vei avea unde să te întorci.
M-am uitat în jur.
Toată copilăria mea era în casa aceea.
Dar abia atunci am înțeles că tata nu-mi lăsase doar niște pereți.
Îmi lăsase un loc în care nimeni să nu poată decide că nu mai aparțin.
Câteva luni mai târziu, am pus fotografia noastră de la pescuit într-o ramă nouă.
Am așezat-o în sufragerie, exact unde o vedeam de fiecare dată când intram pe ușă.
Iar mama a păstrat o cheie.
Dar într-o zi mi-a întins-o.
— Asta este casa ta acum.
Am împins cheia înapoi spre ea.
— Păstreaz-o.
Mama mă privi surprinsă.
Am zâmbit.
— Tu ai voie să intri.
— Fără să sun?
— Să nu exagerăm.
A început să râdă.
Și am râs și eu.
Pentru prima dată după moartea tatălui meu, râsul nu m-a făcut să mă simt vinovată.
Corina crezuse că, odată cu tata, dispăruse și dreptul meu de a numi acel loc „acasă”.
Se înșelase.
Tata plecase. Dar se asigurase, cu mult înainte să plece, că eu nu voi fi alungată odată cu el.