Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉Adrian se uită când la Dan, când la farfuria lui.
— Cum adică „cine a făcut cina”?
Dan se lăsă pe spătarul scaunului.
— Exact cum am spus.
Arătă spre platoul din mijlocul mesei.
— Puiul l-am făcut eu.
Adrian râse scurt.
— Tu?
— Eu.
— Hai, mă…
— Serios. L-am pus la marinat de dimineață și l-am băgat în cuptor înainte să veniți.
Am întors privirea spre Adrian.
Pentru prima dată în seara aceea, nu mai avea nicio glumă pregătită.
Olivia se așeză lângă soțul ei.
— Eu am făcut salata și desertul.
Dan continuă:
— Tot eu am făcut cumpărăturile azi.
— Bine, dar casa…
— Am făcut curățenie împreună, spuse Olivia.
Adrian ridică din umeri.
— Bun, vă împărțiți treburile. Foarte frumos.
Tonul lui încerca să transforme totul într-un lucru lipsit de importanță.
Dan însă nu terminase.
— Nu e „foarte frumos”, Adrian. E normal. Și eu locuiesc aici.
Liniște.
Adrian luă paharul.
— Eu muncesc foarte mult.
Atunci am vorbit pentru prima dată.
— Și eu muncesc.
M-a privit.
— N-am spus că nu muncești.
— Ba exact asta spui de fiecare dată când ajungem acasă.
— Ana, nu începe acum.
Altădată, acele patru cuvinte m-ar fi făcut să tac.
În seara aceea nu au mai funcționat.
— De ce să nu încep?
Adrian oftă.
— Pentru că suntem în casa oamenilor.
— Tot în casa oamenilor ai spus că nu știu să gătesc.
Olivia și Dan tăceau.
— Tot în casa oamenilor ai spus că nu sunt în stare să țin casa curată. Și tot aici m-ai comparat cu Olivia de când am intrat pe ușă.
— Era o glumă.
Am zâmbit amar.
— Atunci explică-mi partea amuzantă.
Adrian rămase cu paharul în mână.
— Ce?
— Explică-mi gluma. Poate n-am înțeles-o eu.
Nu răspunse.
— Ce era amuzant? Că gătesc prost? Că nu fac destulă curățenie? Că Olivia este „femeie gospodină”, iar eu nu?
— Hai, Ana…
— Nu. Chiar vreau să înțeleg.
Pentru prima dată după mulți ani, îl priveam fără să încerc să-i ghicesc reacția.
— Eu mă trezesc la șase și jumătate. Merg la serviciu. După program îl iau pe Matei. Fac cumpărăturile. Ajung acasă, gătesc, pun rufe la spălat, strâng prin casă, verific temele copilului.
M-am oprit.
— Tu ce faci când ajungi acasă?
Adrian își drese vocea.
— Sunt obosit.
Aproape că am râs.
— Și eu ce sunt?
Nu răspunse.
Olivia își coborî privirea.
Dan se uita fix la prietenul lui.
— Nu ți-am cerut niciodată să faci totul, continuă Adrian. Dacă aveai nevoie de ajutor, puteai să-mi spui.
Replica aceea m-a lovit într-un loc diferit.
Nu pentru că mă durea.
Pentru că, dintr-odată, mi s-a părut absurdă.
— Ajutor?
— Da.
— Adrian, când speli farfuriile din casa în care locuiești, nu mă ajuți pe mine.
Tăcere.
— Când îți duci copilul la școală, nu mă ajuți pe mine. Când pui o mașină de rufe cu hainele noastre, nu mă ajuți pe mine. Sunt și responsabilitățile tale.
Dan aprobă discret din cap.
Adrian observă.
— Acum vă puneți toți împotriva mea?
— Nu, spuse Dan. Dar ai petrecut toată seara explicându-i soției tale cât de minunată este soția mea pentru lucruri pe care le facem împreună.
Olivia îl privi pe Adrian.
— Și ai făcut-o să creadă că problema este ea.
Asta l-a redus la tăcere.
Am terminat cina fără alte glume.
În mașină, spre casă, Adrian nu a spus nimic aproape zece minute.
Apoi:
— M-ai făcut de râs.
M-am întors spre el.
— Eu?
— Puteai să discutăm acasă.
— Și tu puteai să mă umilești acasă. Dar ai preferat s-o faci în fața lor.
A strâns volanul.
— Am glumit.
— Știu.
— Atunci?
— Doar că eu nu mai râd.
Când am ajuns acasă, Matei dormea deja. Mama mea îl adusese și rămăsese cu el până ne întorseserăm.
După ce a plecat, Adrian și-a scos pantofii și s-a dus spre canapea.
Ca în fiecare seară.
Eu am rămas în hol.
Geaca lui era aruncată peste un scaun.
Pe măsuță erau două căni de dimineață.
În baie, coșul de rufe era plin.
În bucătărie, vasele de la micul dejun încă așteptau în chiuvetă.
M-am uitat la toate lucrurile acelea și, pentru prima dată, nu am simțit nevoia să le rezolv.
— Adrian.
— Da?
— De mâine schimbăm ceva.
A apărut în ușă.
— Ce?
— Nu mai fac partea ta.
A râs.
— Care parte a mea?
— Exact.
Zâmbetul îi dispăru.
Am luat o foaie și am pus-o pe masa din bucătărie.
— Scriem tot ce trebuie făcut într-o săptămână.
— Ana, e aproape miezul nopții.
— Atunci mâine.
— Nu putem discuta normal?
— Ba da. Tocmai asta fac.
În următoarea seară am scris.
Cumpărături.
Gătit.
Vase.
Rufe.
Curățenie.
Gunoi.
Facturi.
Dus și adus Matei.
Teme.
Programări.
Tot.
Lista a ocupat aproape o pagină.
Adrian se uita la ea.
— Nu faci toate astea în fiecare zi.
— Nu. Unele sunt săptămânale.
— Păi vezi?
Am început să râd.
— Asta ai înțeles?
N-a mai spus nimic.
Am împărțit lista.
Nu perfect jumătate-jumătate.
După program, după ce putea fiecare.
Dar clar.
Adrian urma să facă cumpărăturile de două ori pe săptămână, să se ocupe de vase, să-l ducă pe Matei dimineața și să gătească două seri.
— Eu nu știu să gătesc.
— Înveți.
— Și dacă stric mâncarea?
— Comandăm pizza și încerci din nou.
Prima săptămână a fost un dezastru.
A uitat lista de cumpărături.
A separat greșit rufele.
Într-o miercuri m-a sunat la serviciu:
— Unde e echipamentul de sport al lui Matei?
— Nu știu.
— Cum să nu știi?
— Adrian, e dimineața în care tu îl duci.
A urmat o tăcere.
— Bine.
Seara l-am găsit obosit, încercând să facă paste în timp ce Matei îl întreba unde este caietul de matematică.
M-am așezat la masă.
Adrian se întoarse spre mine.
— Nu mă ajuți?
— Cu ce?
S-a uitat la tigaie.
Apoi la copil.
Apoi la vase.
Și, pentru prima dată, a început să râdă de el însuși.
— Bine. Am înțeles.
— Ce?
— Cum arată cele patru ore după ce „ai terminat serviciul”.
Nu i-am spus „ți-am zis eu”.
Nici nu mai era nevoie.
Schimbarea n-a venit într-o săptămână.
Au fost certuri.
Au fost zile în care Adrian revenea la vechile obiceiuri.
Dar ceva dispăruse definitiv dintre noi:
ideea că treburile casei erau responsabilitatea mea, iar orice făcea el reprezenta un favor.
Și, odată cu ea, au dispărut încet și glumele.
Câteva luni mai târziu, Dan și Olivia au venit la noi la cină.
Când au intrat, Adrian era în bucătărie.
— Ana! strigă el. Unde ai pus…
Se opri.
— Stai, găsesc eu.
Olivia mă privi și zâmbi.
— Progres.
— Enorm.
Adrian apăru cu un platou.
— În seara asta am făcut eu friptura.
Dan ridică o sprânceană.
— Singur?
— Singur.
Am gustat.
Adrian mă privea atent.
— Ei?
Am mestecat foarte serios.
— Merge.
— „Merge”?!
Am izbucnit în râs.
— Glumeam. E foarte bună.
Adrian se așeză lângă mine.
— Vedeți? Nevasta mea nu apreciază deloc ce bărbat gospodin are.
Toți patru am râs.
Apoi și-a pus mâna peste a mea.
— Noroc că m-a educat.
— Nu te-am educat eu, i-am spus. Ai învățat singur.
Adrian dădu din cap.
— Cam târziu.
— Dar ai învățat.
M-am uitat spre Olivia.
Cu câteva luni înainte, intrasem în casa ei convinsă că ea era femeia care reușea să le facă pe toate, iar eu eram cea care nu se descurca.
Adevărul fusese mult mai simplu.
Olivia nu făcea totul.
Și nici nu trebuia.
În seara aceea am înțeles ceva ce mi-a luat doisprezece ani de căsnicie să învăț:
o familie nu înseamnă ca unul să facă totul, iar celălalt să-i dea note.
Înseamnă doi oameni care duc împreună aceeași viață.