Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Nicu Dumitrescu îl privea atent.
— Spune-mi, Ioan. Ce vrei?
Băiatul își trecu limba peste buzele uscate.
— Un loc de muncă.
Nicu ridică sprâncenele.
— Pentru tine?
— Nu, domnule. Pentru mama.
Nimeni dintre cei strânși în jur nu mai spunea nimic.
— Mama ta nu lucrează?
— Ba da. Face curățenie într-o clădire de birouri. Pleacă dimineața înainte să mă trezesc și uneori ajunge acasă după opt.
— Atunci de ce vrei alt serviciu pentru ea?
Ioan se uită în pământ.
— Pentru că nu-i ajung banii.
Nicu tăcu.
— Și tu vinzi bomboane ca s-o ajuți?
— Da.
— De cât timp?
— De câteva luni.
— Dar tatăl tău?
Ioan ezită.
Nu-i plăcea să vorbească despre asta.
— Tata a lucrat în construcții. Acum e bolnav cu inima și doctorul nu-l mai lasă să muncească.
Nicu își coborî privirea spre cutia ruptă.
Începuse să înțeleagă.
— Și ce fel de serviciu vrei pentru mama ta?
Ioan ridică din umeri.
— Nu știu. Ceva ce știe să facă.
Apoi adăugă repede:
— Dar să muncească pentru bani. Nu vreau să-i dați de pomană.
Nicu îl privi lung.
— De ce este atât de important pentru tine?
Ioan rămase câteva secunde tăcut.
Apoi răspunse:
— Pentru că într-o seară am văzut-o plângând.
Nicu nu se așteptase la asta.
— Avea facturile pe masă și medicamentele lui tata. M-a văzut și mi-a spus că o ustură ochii de la oboseală.
Băiatul zâmbi trist.
— Dar eu știam că nu era adevărat.
Maria se lipise de tatăl ei și asculta.
— Dacă mama ar câștiga puțin mai bine, continuă Ioan, poate n-ar mai trebui să-i fie frică în fiecare lună.
Nicu înghiți în sec.
— Și tu?
— Ce-i cu mine?
— Eu te-am întrebat ce vrei. Pentru tine.
Ioan se gândi.
Apoi arătă spre cutia cu bomboane.
— Să nu mai trebuiască să fac asta.
— Nu-ți place?
— Nu-i rău.
Ridică privirea.
— Dar mi-ar plăcea să termin școala și să merg acasă.
Atât.
Nicu Dumitrescu, omul obișnuit să discute despre milioane, terenuri și contracte, rămase fără replică în fața unui copil de doisprezece ani.
Maria îl trase de mânecă.
— Tati, poți să faci asta?
Nicu se uită la fiica lui.
Apoi la Ioan.
— Cred că putem încerca.
Scoase o carte de vizită și i-o întinse.
— Dă-i asta mamei tale.
Ioan o luă atent.
— Să mă sune mâine dimineață. Nu-i promit un post până nu vorbesc cu ea și nu aflu ce știe să facă.
Băiatul dădu din cap.
Răspunsul acela îi plăcu.
Nu era milă.
Era o șansă.
— Mulțumesc.
Nicu arătă apoi spre genunchiul lui julit.
— Acum mă lași măcar să te duc acasă?
Ioan privi spre bomboanele împrăștiate.
— Dar astea…
— Ioan.
Băiatul ridică ochii.
— Astăzi ai muncit suficient.
Pentru prima dată în acea după-amiază, Ioan zâmbi.
În mașină, Nicu află mai multe.
Nu pentru că Ioan voia să se plângă.
Din contră.
Trebuia să-i scoată cuvintele aproape unul câte unul.
Petre, tatăl lui, suferise o problemă cardiacă serioasă și urma investigații pentru o intervenție.
Familia trăia din salariul Elenei și din puținii bani pe care Ioan reușea să-i aducă.
Când mașina opri în fața blocului, Ioan desfăcu centura.
— Mulțumesc că m-ați adus.
Nicu îl opri.
— Ioan.
— Da?
— Mâine vreau să vorbesc și cu tatăl tău.
Băiatul deveni imediat suspicios.
— De ce?
— Pentru că am niște prieteni medici. Poate pot afla dacă există vreo variantă să fie consultat mai repede.
— Dar eu nu v-am cerut asta.
— Știu.
— Și n-avem bani să…
— N-am vorbit despre bani.
Ioan îl privi.
— Atunci despre ce?
Nicu zâmbi.
— Despre faptul că uneori un om poate ajuta alt om fără ca asta să însemne că i-a cumpărat demnitatea.
Ioan nu părea complet convins.
— Vorbiți întâi cu tata.
Nicu zâmbi și mai larg.
— Așa voi face.
Când Ioan intră în apartament, Elena era în bucătărie.
— Unde ai fost? M-ai speriat!
Apoi văzu genunchiul julit.
— Ce-ai pățit?!
— Sunt bine.
— Ioan!
— Mamă, stai puțin.
Scoase cartea de vizită.
— Mâine trebuie să suni pe cineva.
Elena o luă.
Când citi numele, se uită nedumerită la el.
— De unde ai asta?
— E o poveste mai lungă.
— Ce-ai făcut?
Ioan își lăsă ghiozdanul jos.
— Am pierdut toate bomboanele.
— Ioan…
— Dar cred că am găsit ceva mai bun.
Apoi le povesti.
La sfârșit, Elena plângea.
Petre îl chemă lângă el.
— Ai fugit în stradă după copilul acela?
Ioan dădu din cap.
— Să nu mai faci niciodată așa ceva.
— Tată…
— Ascultă-mă. Sunt mândru de tine. Dar nu vreau să-mi pierd băiatul pentru că încearcă să salveze lumea.
Ioan zâmbi.
— N-am încercat să salvez lumea.
— Știu.
Petre îi puse mâna pe ceafă.
— Doar un copil. Și a fost suficient.
A doua zi, Elena îl sună pe Nicu.
Nu a primit un post inventat special pentru ea.
Nicu a rugat-o să vină la una dintre firmele lui și să discute cu departamentul administrativ.
Elena terminase liceul și lucrase câțiva ani ca recepționeră înainte să se nască Ioan.
După două interviuri, i s-a oferit un post de registratură și suport administrativ.
Program normal.
Salariu mai bun.
Contract pe perioadă nedeterminată.
Când a primit vestea, primul lucru pe care l-a întrebat a fost:
— Este pentru că băiatul meu v-a salvat fiica?
Nicu i-a răspuns simplu:
— Ioan v-a deschis ușa. Dumneavoastră trebuie să demonstrați că meritați să rămâneți.
— Așa e corect.
— Exact asta mi-a spus și fiul dumneavoastră.
Dar Nicu nu uitase nici de Petre.
Prin medicul familiei sale, i-a obținut o evaluare într-un centru de cardiologie.
Investigațiile au arătat că Petre avea nevoie într-adevăr de intervenție, dar situația putea fi tratată.
Când Nicu s-a oferit să suporte costurile care nu erau acoperite, Petre a refuzat.
— Nu pot accepta așa ceva.
— Fiul dumneavoastră a intrat în fața unei mașini pentru copilul meu.
— Și dacă ar fi fost copilul unui om fără bani, ar fi făcut același lucru.
Replica îl opri pe Nicu.
Petre continuă:
— Nu vreau ca băiatul meu să creadă că un gest bun trebuie plătit.
Nicu se gândi câteva secunde.
— Atunci nu-l plătesc.
— Și ce faceți?
— Ajut un tată să se întoarcă sănătos acasă la copilul lui.
Petre acceptă cu greu.
Intervenția a mers bine.
Dar cea mai mare schimbare din casa familiei Popescu nu a fost aceea.
Într-o după-amiază, la câteva săptămâni după ce Elena începuse noul serviciu, Ioan veni de la școală și își luă cutia din dulap.
Mama îl văzu.
— Unde pleci?
— La treabă.
Elena îi luă cutia din mâini.
— Nu.
— Mamă, pot să mai ajut.
— Știu.
Puse cutia înapoi în dulap.
— Dar nu mai trebuie.
Ioan rămase nemișcat.
— Sigur?
Elena zâmbi.
— Sigur.
— Și facturile?
— Plătite.
— Medicamentele lui tata?
— Le avem.
— Și luna viitoare?
Elena simți cum i se strânge inima.
Un copil de doisprezece ani n-ar fi trebuit să pună întrebările acelea.
— Și luna viitoare.
Ioan se uită spre cutie.
— Atunci ce fac?
Mama râse printre lacrimi.
— Temele.
— Serios?
— Foarte serios.
— Asta e recompensa mea?
— Da.
Ioan oftă teatral.
— Parcă bomboanele erau mai bune.
Elena îl trase în brațe.
Iar băiatul începu să râdă.
Un an mai târziu, Nicu și Maria treceau prin zona în care se întâmplase totul.
Maria se opri.
— Tati, aici era.
Nicu știa.
Nu uitase.
În după-amiaza aceea au mers să-l viziteze pe Ioan.
Petre le deschise ușa.
Arăta mult mai bine.
Elena tocmai venise de la serviciu.
Iar Ioan?
Stătea la masa din bucătărie, cu un caiet deschis în față.
— Ce faci? îl întrebă Maria.
— Matematică.
— Nu mai vinzi bomboane?
Ioan ridică privirea spre mama lui.
Apoi zâmbi.
— Nu.
— De ce?
Ioan ridică din umeri.
— Nu mai trebuie.
Maria se așeză lângă el.
— Atunci după teme ce faci?
Ioan se gândi serios.
— Cred că ies cu bicicleta.
Nicu îi privea din ușă.
În urmă cu un an îi spusese unui copil:
„Cere-mi orice.”
Se așteptase la o dorință.
Primise în schimb o lecție.
Ioan nu ceruse o viață de lux.
Nu ceruse bani pentru el.
Ceruse doar ca mama lui să aibă o șansă.
Iar lucrul cel mai frumos pe care îl primise el în schimb fusese mult mai simplu:
la treisprezece ani, după terminarea orelor, putea în sfârșit să meargă acasă și să fie copil.