Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Mamă… ce ai făcut?
Andrei ținea telefonul în mână și o privea pe Mariana.
N-o mai văzusem niciodată atât de palidă.
— Nu înțeleg ce vrei să spui.
— Ba înțelegi foarte bine.
Andrei ridică telefonul.
— Sacoul meu era la tine.
Mariana își strânse geanta la piept.
— Mi-ai spus că nu-l mai porți.
— Asta nu explică de ce apare într-un videoclip pe care tu îl primești, întâmplător, exact în ziua nunții mele.
Câteva persoane din primele rânduri se ridicaseră.
Mama mea venise lângă mine.
— Ioana, hai să ieșim.
— Nu.
După ce fusesem umilită în fața tuturor, voiam adevărul tot în fața lor.
Andrei derulă iar filmarea.
— Și ceasul?
Mariana nu răspunse.
— Mamă, unde este cureaua veche?
Tăcere.
Atunci Andrei îmi întinse telefonul.
— Uită-te la dată.
În informațiile fișierului apărea că videoclipul fusese salvat în telefonul Marianei cu trei zile înainte.
— Ai spus că l-ai primit azi, am șoptit.
Mariana se uită la mine.
— Pentru că voiam să te protejez.
Andrei încremeni.
— De cine?
Mariana nu răspunse.
— De mine?
— Andrei…
— De propriul tău fiu trebuia s-o protejezi?
Vocea lui răsună în biserică.
Mariana începu să plângă.
— Nu trebuia să ajungem aici.
— Atunci spune adevărul.
— Nu putem discuta acasă?
— Nu. Ai ales să-i arăți Ioanei filmarea cu jumătate de oră înainte de nuntă. Vorbim acum.
Mariana se uită în jur.
Toată lumea aștepta.
În cele din urmă, se așeză.
— Filmarea nu este cu tine.
Mi-am închis ochii.
Deși începusem să bănuiesc, aveam nevoie să aud asta.
Andrei însă nu părea ușurat.
— Continuă.
— Am primit videoclipul de la cineva și…
— Mamă!
Mariana tresări.
— Bine.
Își șterse lacrimile.
— Bărbatul acela este nepotul unei prietene. Femeia este iubita lui.
În biserică izbucni un murmur.
Am simțit mâna mamei strângându-mi brațul.
— Și lucrurile lui Andrei? am întrebat.
Mariana își coborî privirea.
— Le-am pus eu acolo.
Pentru câteva secunde, nimeni n-a spus nimic.
— Ai înscenat totul? întrebă Andrei.
— Nu voiam decât s-o fac să se răzgândească.
— Să se răzgândească în privința căsătoriei cu mine?
— Da!
Mariana se ridică brusc.
— Pentru că de când a apărut ea, tu nu mai ești tu!
Andrei o privea de parcă nu o mai recunoștea.
— Ce înseamnă asta?
— Te muți. Vinzi apartamentul. Pleci la Brașov…
M-am uitat la Andrei.
Acolo era adevăratul motiv.
După nuntă urma să ne mutăm la Brașov, unde primisem o ofertă foarte bună de serviciu. Andrei lucra de la distanță și hotărâserăm împreună să încercăm.
Mariana aflase cu două luni înainte.
Și din ziua aceea devenise tot mai rece cu mine.
— Deci despre asta este vorba? întrebă Andrei. Pentru că plec din București?
— Tu nu voiai să pleci înainte s-o cunoști!
— Pentru că viața mea s-a schimbat!
— Exact!
Mariana arătă spre mine.
— Din cauza ei!
Andrei făcu un pas în față.
— Nu mai arăta spre Ioana.
— Eu sunt mama ta!
— Știu foarte bine cine ești.
— După tot ce am făcut pentru tine…
Atunci vocea lui deveni foarte calmă.
— Ce ai făcut pentru mine, mamă?
Mariana se opri.
— Te-am crescut singură.
Tatăl lui Andrei murise când el avea doisprezece ani.
Mariana nu se recăsătorise niciodată.
Își crescuse singură fiul și, multă vreme, cei doi fuseseră extrem de apropiați.
— Și îți voi fi recunoscător toată viața, spuse Andrei. Dar asta nu-ți dă dreptul să-mi alegi soția.
— Nu este potrivită pentru tine.
M-am uitat la ea.
După toate cafelele băute împreună.
După toate îmbrățișările.
După „întotdeauna mi-am dorit o fată”.
— Atunci de ce te-ai prefăcut că mă placi?
Mariana își întoarse privirea.
— Pentru că am crezut că va trece.
— Ce să treacă?
— Relația voastră.
Andrei râse scurt, fără urmă de veselie.
— Ne căsătoream astăzi, mamă.
— Tocmai de aceea trebuia să fac ceva!
Cuvintele acelea au rămas suspendate între noi.
Andrei se uită lung la ea.
Apoi întrebă:
— Ai mai făcut asta?
Mariana încremeni.
— Ce?
— Cu alte femei din viața mea.
— Nu înțeleg.
Dar Andrei o cunoștea prea bine.
I-am văzut expresia schimbându-se.
— Oana.
Mariana nu răspunse.
— Acum șapte ani. Oana.
Știam povestea.
Fusese relația lui cea mai serioasă înaintea mea.
Într-o zi, femeia îl părăsise fără explicații.
Cel puțin asta crezuse Andrei.
— Mi-ai spus că ai aflat că se vedea cu altcineva.
Mariana își freca degetele.
— Andrei, asta nu mai are nicio legătură…
— Ai mințit?
Tăcere.
— Mamă, ai mințit?
— Era nepotrivită pentru tine.
Andrei rămase nemișcat.
— Dumnezeule…
Mariana începu să vorbească repede.
— Era cu șapte ani mai mare decât tine! Avea un copil! Tu voiai să-ți complici viața pentru o femeie…
— Ce i-ai spus?
Mariana tăcu.
— Ce i-ai spus Oanei?
— Că nu mai vrei s-o vezi.
Am simțit cum Andrei îmi dă drumul la mână.
— Și mie mi-ai spus că ea avea pe altcineva.
Mariana începu să plângă.
— Am făcut ce am crezut că este mai bine.
— Nu.
Andrei clătină din cap.
— Ai făcut ce era mai bine pentru tine.
— Sunt mama ta!
— Și eu sunt fiul tău. Nu proprietatea ta.
Mariana îl privea devastată.
— După ce tatăl tău a murit, ai fost tot ce mi-a rămas.
Vocea îi tremura.
— Toată viața mea ai fost tu. Și acum pleci.
Pentru prima dată, am înțeles-o.
Nu am iertat-o.
Dar am înțeles-o.
Mariana nu încercase să mă salveze de Andrei.
Încercase să-l salveze pe Andrei de o viață în care ea nu mai era centrul.
Andrei se întoarse spre mine.
— Ioana…
Îi tremura vocea.
— Îmi pare rău.
— Tu nu ai făcut filmarea.
— Dar trebuia să văd asta mai devreme.
Se uită spre mama lui.
— Ani întregi am confundat controlul cu grija.
Apoi îmi luă mâna.
— Dacă încă mă crezi…
M-am uitat spre altar.
Florile.
Lumânările.
Oamenii.
Preotul care aștepta.
În urmă cu o oră, îmi imaginasem că de acolo voi pleca soția lui Andrei.
Acum știam că nu mă înșelase.
Dar asta nu însemna că totul putea continua ca și cum nimic nu se întâmplase.
Mi-am scos voalul.
— Ioana? spuse Andrei.
— Astăzi nu ne căsătorim.
Fața lui căzu.
— Nu pentru că nu te cred.
— Atunci de ce?
— Pentru că nu vreau ca ziua în care devenim o familie să înceapă așa.
M-am uitat spre Mariana.
— Și pentru că înainte să devin soția ta, trebuie să știu că poți pune o limită între căsnicia noastră și mama ta.
Andrei nu încercă să mă convingă.
Doar încuviință.
— Ai dreptate.
Mariana făcu un pas spre noi.
— Andrei…
El ridică mâna.
— Nu acum, mamă.
— Te rog…
— Nu.
Era probabil primul „nu” adevărat pe care i-l spusese vreodată.
Nunta s-a terminat acolo.
Nu cu o căsătorie.
Nu cu o despărțire.
Ci cu un adevăr pe care nimeni dintre noi nu-l mai putea ignora.
În săptămânile următoare, Andrei s-a mutat din apartamentul aflat la zece minute de mama lui.
I-a luat cheia de rezervă.
I-a spus că nu mai putea veni neanunțată.
Și, pentru prima dată, a refuzat să-i explice fiecare decizie pe care o lua.
La început Mariana a reacționat urât.
Plângea.
Îl suna de zece ori pe zi.
Îmi trimitea mesaje în care îmi spunea că „i-am luat băiatul”.
N-am răspuns.
Andrei răspundea de fiecare dată la fel:
— Mamă, nu m-ai pierdut. Dar dacă vrei să faci parte din viața mea, trebuie să accepți că nu o conduci.
A durat luni.
Nu a existat nicio transformare miraculoasă.
Dar lucrurile s-au schimbat.
Mariana a început să meargă la terapie.
Și într-o după-amiază mi-a cerut să ne întâlnim.
Doar noi două.
— Nu-ți cer să mă ierți, mi-a spus.
— Bine.
A părut surprinsă.
Probabil se așteptase să-i ușurez eu povara.
N-am făcut-o.
— Dar vreau să-ți spun că îmi pare rău.
— Pentru filmare?
— Pentru mai mult decât atât.
A lăsat privirea în jos.
— Am crezut că dacă Andrei își construiește viața fără mine în centrul ei, înseamnă că nu mai are nevoie de mine.
Am tăcut.
— Și acum?
— Acum încerc să învăț că poate să mă iubească fără să-mi aparțină.
Asta a fost suficient pentru început.
Nu am devenit cele mai bune prietene.
Nici nu trebuia.
Dar am putut, încet, să stăm din nou la aceeași masă.
Opt luni după nunta care nu avusese loc, eu și Andrei am plecat la Brașov.
De data aceasta Mariana ne-a ajutat să împachetăm.
La plecare a plâns.
Dar nu ne-a cerut să rămânem.
Un an după ziua în care spusesem „NU”, Andrei m-a întrebat:
— Mai ai rochia?
— Da.
— Mai ai curaj?
Am zâmbit.
— Depinde.
— De ce?
— Cât de mică va fi nunta?
— Douăzeci de oameni.
— Cincisprezece.
— Optsprezece.
— Bine.
Ne-am căsătorit într-o biserică mică de lângă Brașov.
Fără sală enormă.
Fără sute de invitați.
Doar oamenii pe care îi voiam acolo.
Mariana a venit.
S-a așezat în primul rând.
Și n-a încercat să controleze nimic.
Când am ajuns în fața altarului, Andrei mi-a șoptit:
— Am un déjà-vu foarte neplăcut.
Am început să râd.
— Taci.
Preotul s-a uitat nedumerit la noi.
Apoi a venit întrebarea.
Aceeași întrebare.
— Ioana, de bunăvoie și nesilită de nimeni, îl iei pe Andrei de soț?
Andrei și-a ținut respirația.
M-am uitat spre el.
Apoi, pentru o clipă, spre primul rând.
Mariana avea lacrimi în ochi.
Dar zâmbea.
M-am întors spre bărbatul de lângă mine.
Cu un an înainte spusesem „nu” pentru că, uneori, iubirea nu este suficientă dacă nu există și limite.
De data aceasta nu mai aveam nicio îndoială.
Am strâns mâna lui Andrei.
Și am spus:
— Da.