Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mihai a rămas câteva secunde cu dovada transferului în mână.
Apoi a ieșit după Ana.
A găsit-o pe hol, în fața camerei de oaspeți.
— Stai.
Ana s-a întors.
— Ai spus că mă cunoști de mult. De unde?
— Chiar nu vă amintiți?
— Dacă mi-aș aminti, n-aș întreba.
Ana l-a privit câteva clipe.
— Acum douăzeci și doi de ani, vila asta nu arăta așa.
Mihai încremeni.
— Ce legătură are vila?
— Tatăl dumneavoastră.
Numele nerostit al tatălui său schimbă imediat atmosfera.
— Ce-i cu el?
— Părinții mei au lucrat aici.
Mihai încercă să-și amintească.
Înainte ca firma lui să devină uriașă. Înainte de costume, șoferi și recepții.
Tatăl său cumpărase proprietatea când Mihai avea douăzeci și cinci de ani.
Pe atunci exista doar casa veche și o grădină enormă.
— Tatăl meu era grădinarul de aici, continuă Ana. Petru Ionescu.
Mihai o privi fix.
Numele îi spunea ceva.
Apoi imaginea reveni.
Un bărbat slab, ars de soare, care știa numele fiecărui copac din curte.
Și o fată care venea uneori să-l ajute.
— Tu erai fata lui Petru?
Ana încuviință.
Deodată își aminti.
Nu foarte clar.
Dar suficient.
O fată de optsprezece ani, cu părul prins într-o coadă, care îi aducea tatălui ei prânzul și rămânea uneori să lucreze lângă el.
— Dumnezeule…
— V-ați amintit.
Mihai se sprijini de perete.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că atunci când m-am întors aici, după atâția ani, nu m-ați recunoscut.
— Au trecut peste douăzeci de ani.
— Știu.
— Și ai lucrat trei ani în grădina mea fără să spui nimic?
Ana zâmbi slab.
— Era un loc de muncă. Nu aveam nevoie să mă recunoașteți.
— Dar tu m-ai recunoscut.
— Din prima zi.
Mihai o studie.
— Și ce ai vrut să spui când ai zis că m-ai cunoscut înainte să devin omul de acum?
Ana tăcu puțin.
— Îmi amintesc un băiat care venea în grădină în pantaloni vechi și îl ajuta pe tata să care sacii cu pământ.
Mihai aproape zâmbi.
Uitase complet acele zile.
— Îmi amintesc că într-o vară ați stat o după-amiază întreagă să replantați un cireș pentru că eu plângeam că tata voia să-l taie.
Acum își amintea și cireșul.
— Și îmi amintesc că nu vorbeați cu oamenii de sus.
Ana îl privi direct.
— Pe omul acela îl țineam minte.
Mihai simți că vorbele îl lovesc mai tare decât dacă l-ar fi insultat.
— Și de asta te-ai căsătorit cu mine?
— Nu.
Răspunsul veni imediat.
— Atunci de ce?
Ana deschise ușa camerei, dar nu intră.
— Când mi-ați făcut propunerea, am acceptat pentru bani.
Mihai se încruntă.
— Tocmai mi i-ai dat înapoi.
— Pentru că între timp nu mai aveam nevoie de ei.
Ana îi explică.
După moartea părinților îi rămăsese o bucată de teren la marginea localității în care crescuse. Ani întregi refuzase s-o vândă.
Era ultimul lucru rămas de la ei.
Dar avea nevoie de bani pentru a rezolva o datorie veche a familiei și pentru a-și ajuta sora mai mică să nu piardă locuința în care trăia cu cei doi copii.
Oferta lui Mihai rezolva totul.
De aceea spusese da.
— Iar apoi?
— Am vândut terenul.
Mihai rămase surprins.
— Credeam că nu vrei.
— Nu voiam. Dar după seara în care mi-ați făcut propunerea am ajuns acasă și m-am întrebat ce fac.
— Și?
— Mi-am dat seama că eram gata să mă vând pe mine ca să nu vând o bucată de pământ.
Mihai coborî privirea.
— Așa că am ales terenul.
— Și ai rămas cu nunta.
— Da.
— Puteai să pleci.
— Puteam.
— De ce n-ai făcut-o?
Ana îl privi lung.
— Pentru că am vrut să văd dacă omul pe care îl țineam minte mai există.
Mihai râse scurt, fără urmă de veselie.
— Și?
— În seara asta?
Ana clătină din cap.
— Nu prea.
A intrat în cameră și a închis ușa.
Mihai a rămas singur pe hol.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, cineva îi spusese exact ce credea despre el fără să-i ceară nimic.
În zilele următoare, viața lor a devenit ciudată.
Locuiau în aceeași casă, dar în camere separate.
Ana nu și-a schimbat obiceiurile.
În dimineața de după nuntă, Mihai s-a trezit și a văzut-o pe fereastră.
Era în grădină.
În hainele ei obișnuite, cu mănuși și foarfecă de grădină.
A coborât.
— Ana.
— Bună dimineața.
— Ce faci?
Ea se uită la trandafirii din fața ei.
— Îi tund.
— Văd. Dar de ce?
— Pentru că trebuie tunși.
Mihai oftă.
— Acum ești soția mea. Nu mai trebuie să muncești aici.
Ana își scoase o mănușă.
— N-am fost niciodată rușinată că muncesc în grădină.
— N-am spus asta.
— Nu.
Îl privi.
— Dumneavoastră ați fost rușinat că v-ați căsătorit cu o femeie care muncește în grădină.
Mihai nu găsi niciun răspuns.
Ana își puse mănușa la loc.
— Eu sunt foarte bine cu ceea ce sunt.
Și continuă să lucreze.
În săptămânile următoare, ceva începu să se schimbe.
Nu la Ana.
La el.
Mihai începuse s-o observe.
Nu femeia pe care o îmbrăcase într-o rochie frumoasă ca s-o vadă Elena.
Ci Ana.
Femeia care știa fiecare copac din curte.
Care mânca la aceeași masă cu femeia care venea să facă ordine, deși Mihai nu o făcuse niciodată.
Care își repara singură bicicleta veche, deși în garaj erau mașini pe care le putea folosi.
Într-o după-amiază, Mihai a găsit-o lângă cireșul bătrân.
— Ăsta este?
Ana zâmbi.
— Ce?
— Cireșul pentru care plângeai.
— Acesta.
Mihai atinse scoarța.
— Încă trăiește.
— Unele lucruri rezistă dacă ai grijă de ele.
Nu știa dacă vorbise doar despre copac.
În aceeași perioadă, Elena îl sună.
— Am auzit că încă ești căsătorit.
Mihai se încruntă.
— De ce n-aș fi?
— Credeam că spectacolul s-a terminat după nuntă.
Cu câteva luni înainte, replica l-ar fi rănit.
Acum îl făcu doar să se simtă ridicol.
— Elena…
— Da?
— Ai avut dreptate.
Tăcere.
— Despre ce?
— Despre mine.
Elena nu răspunse imediat.
— A trebuit să te însori cu altcineva ca să-ți dai seama?
Mihai privi prin fereastră.
Ana era afară, îngenuncheată lângă un strat de flori.
— Se pare că da.
A închis telefonul și, pentru prima dată, nu-l interesă ce impresie îi făcuse fostei soții.
Căsătoria de conveniență trebuia să dureze un an.
După șase luni, Mihai îi aduse Anei actele.
Le puse pe masa din bucătărie.
Ana le privi.
— Ce sunt?
— Actele pentru divorț.
Ea ridică ochii.
— Au trecut doar șase luni.
— Știu.
— Și înțelegerea era pentru un an.
— Înțelegerea nu mai există.
Ana tăcu.
— Nu-ți datorezi încă șase luni din viață doar pentru că eu am fost suficient de arogant încât să cred că pot face un contract pentru așa ceva.
— Mihai…
Era pentru prima dată când nu-i mai spunea „dumneavoastră”.
El observă.
Dar nu spuse nimic.
— Ești liberă, Ana.
— Și casa?
— Rămâne casa mea.
— Grădina?
Mihai zâmbi.
— Dacă vrei să continui să lucrezi aici, va trebui să negociez cu grădinăreasa. Am auzit că este foarte încăpățânată.
Ana zâmbi și ea.
Apoi se uită din nou la acte.
— Și dacă nu vreau să divorțez?
Mihai crezu că nu auzise bine.
— Ce?
— Ai spus că sunt liberă să aleg.
— Da.
— Atunci poate ar trebui să mă lași să aleg.
Mihai se așeză încet.
— Ana, eu nu vreau să rămâi pentru omul pe care îl țineai minte de acum douăzeci de ani.
— Nici eu.
— Atunci?
Ea îl privi.
— Poate vreau să văd cine devine omul de acum.
N-au rupt actele.
Dar nici nu au pretins că dintr-odată aveau o căsnicie adevărată.
Au început cu ceva ce nu făcuseră niciodată.
Să se cunoască.
Au luat prima cină împreună fără Elena în mintea lui și fără bani între ei.
Apoi încă una.
După câteva luni, Mihai a dus-o la Operă.
În drum spre casă, Ana îl întrebă:
— De data asta cine trebuia să ne vadă?
Mihai zâmbi.
— Nimeni.
— Atunci de ce m-ai adus?
— Pentru că voiam să vin cu tine.
Ana îi luă mâna.
Atât.
Fără public.
Fără fotografii.
Fără nimeni căruia Mihai să-i demonstreze ceva.
Un an după nunta lor, au făcut o petrecere mică în grădină.
Nu o a doua nuntă.
Doar familia și câțiva oameni apropiați.
La un moment dat, unul dintre vechii lui prieteni îl întrebă râzând:
— Mai ții minte ce spuneai în seara nunții? Că Ana știe foarte bine de ce e acolo?
Mihai se uită spre soția lui.
Ana era lângă cireșul bătrân, râzând cu niște prieteni.
— Da.
— Și? Acum știe?
Mihai zâmbi.
— Nu. Eu am fost cel care a avut nevoie de un an ca să afle de ce ea era acolo.
Mai târziu, când au rămas singuri, Ana îl găsi privind cireșul.
— La ce te gândești?
— Că aproape am tăiat copacul ăsta acum douăzeci și doi de ani.
Ana râse.
— Dar n-ai făcut-o.
— Pentru că o fată încăpățânată nu m-a lăsat.
— Fata aceea avea dreptate.
Mihai o luă de mână.
— A avut dreptate de mai multe ori decât mi-ar plăcea să recunosc.
Ana își sprijini capul de umărul lui.
Căsnicia lor începuse ca o afacere.
El intrase în ea ca să rănească o femeie din trecut.
Ea intrase pentru că avea nevoie de bani.
Dar banii fuseseră returnați.
Orgoliul se risipise.
Și abia când nu mai aveau nimic de demonstrat și nimic de cumpărat, Mihai și Ana au avut, pentru prima dată, ceva adevărat.