Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am intrat în biroul lui Adrian Petrescu fără să-i spun că, în urmă cu două minute, îmi văzusem soțul cu mâna pe talia altei femei.
— Elena? Poftiți.
M-am așezat în fața lui și am pus mapa pe masă.
Mâinile îmi tremurau.
— Sunteți bine?
— Da.
Nu eram.
Dar nu venisem până acolo ca să-i ofer lui Tudor satisfacția de a-mi distruge și lucrul pe care îl începusem în sat.
Am deschis mapa.
— Aici sunt fotografiile podului. Aici sunt familiile care au rămas în sat, iar aici am notat variantele de acces pe care le folosesc acum.
Adrian începu să răsfoiască documentele.
După câteva minute mă opri.
— Dumneavoastră cu ce vă ocupați?
Întrebarea mă surprinse.
— Momentan, cu nimic.
— Cum adică?
Am ezitat.
— Am lucrat aproape cincisprezece ani în achiziții și administrare. Am renunțat acum doi ani, după problemele mele de sănătate.
Adrian se uită din nou la dosar.
— Și toate astea le-ați făcut singură?
— Cu ajutorul oamenilor din sat.
— În două săptămâni?
— Da.
Închise mapa.
— Atunci să vedem dacă putem face ceva.
În următoarea oră, Adrian dădu câteva telefoane.
Nu putea promite reconstruirea imediată a unui pod fără avize, proiect și autorități.
Dar putea finanța studiile necesare și, mai ales, o soluție provizorie sigură pentru accesul oamenilor până la începerea lucrărilor serioase.
Pentru mine era mai mult decât sperasem.
Când întâlnirea se apropia de sfârșit, Adrian spuse:
— O să am nevoie și de cineva din companie care să țină legătura cu furnizorii și cu echipa din teren.
Își verifică agenda.
— Tudor Marinescu ar fi potrivit. Cunoaște contractele noastre.
Am simțit ceva rece în stomac.
Adrian ridică ochii.
— Îl cunoașteți?
Aproape am râs.
— Destul de bine.
— Perfect. Îl trimit pe el.
Am privit câteva secunde mapa de pe masă.
Apoi am spus:
— Da. Cred că lui Tudor i-ar prinde foarte bine să petreacă puțin timp în satul acela.
Adrian nu avea cum să înțeleagă de ce zâmbeam.
Când am ieșit din birou, ușa lui Tudor era închisă.
N-am mai trecut pe acolo.
Nu voiam scandal.
Nu voiam explicații.
Și, mai ales, nu voiam să-i ofer ocazia să mă convingă că nu văzusem ceea ce văzusem.
Am mers direct la un avocat.
I-am arătat fotografiile.
Apoi am discutat despre ce aveam de făcut.
Abia seara m-a sunat Tudor.
— Elena? Unde ești?
Am privit pe geamul autocarului care mă ducea înapoi spre sat.
— Pe drum.
— Spre casă?
— Nu. Spre sat.
Păru ușurat.
— A, bine. Credeam că…
Se opri.
— Că ce?
— Nimic.
Am zâmbit amar.
— Cum e la birou?
— Nebunie. Ședințe toată ziua.
— Ai avut o zi grea?
— Foarte.
— Săracul de tine.
Nu sesiză nimic.
— Și tu? Cum merge dieta?
Am închis ochii.
În urmă cu câteva ore îl văzusem mângâind talia Clarei.
Iar acum mă întreba dacă slăbisem.
— Excelent, Tudor.
— Vezi? Ți-am spus că o să-ți facă bine.
— Ai avut dreptate. Satul ăsta mi-a deschis ochii.
A râs.
— Mă bucur.
— Și eu.
Am închis.
A doua zi dimineață, Tudor primi vestea.
M-a sunat imediat.
— Nu o să crezi ce tâmpenie s-a întâmplat!
Stăteam în curtea Mariei și curățam niște mere.
— Ce?
— Petrescu mă trimite la țară!
A trebuit să-mi mușc buza.
— Serios?
— Într-un sat uitat de Dumnezeu. Au un pod prăbușit și acum compania vrea să se bage în proiect.
Maria mă privi.
Văzuse probabil expresia de pe fața mea.
— Și unde este satul?
Tudor îmi spuse numele.
Am lăsat intenționat câteva secunde de tăcere.
— Ce coincidență.
— Ce?
— Acolo sunt eu.
Liniște.
— Poftim?
— Exact acolo.
— Cum naiba…?
— Probabil universul are simțul umorului.
— Elena, nu începe cu prostii.
— Nu încep nimic. Te aștept.
Am închis.
Maria mă privea curioasă.
— Bărbatul tău?
— Da.
— Vine?
Am zâmbit.
— Se pare că da.
Tudor apăru două zile mai târziu.
Nu-l mai văzusem niciodată atât de prost dispus.
Coborî din mașină în pantofi scumpi și costum, privi drumul plin de praf, casele vechi și oamenii adunați lângă râu.
Apoi mă văzu.
Eu eram lângă doi ingineri, cu planurile desfăcute pe capota unei mașini.
Ion discuta cu un topograf.
Maria adusese cafea.
Câțiva localnici curățau zona.
Tudor se opri.
— Ce naiba se întâmplă aici?
Mi-am ridicat privirea.
— Bună, Tudor.
— Tu ce cauți cu oamenii ăștia?
— Mă odihnesc.
Am făcut o pauză.
— Exact cum mi-ai recomandat.
Nu-i plăcu deloc răspunsul.
Unul dintre ingineri se apropie.
— Domnul Marinescu? Perfect. Doamna Elena ne-a pus deja la dispoziție informațiile strânse de la localnici. Ne-au economisit câteva zile bune.
Tudor mă privi.
— Tu ai pornit toată treaba asta?
— În mare parte.
— Și cum ai ajuns la Petrescu?
— L-am sunat.
Fața i se schimbă.
— L-ai sunat pe șeful meu?
— Da.
Pentru prima dată, în ochii lui apăru altceva decât superioritate.
Teamă.
— Ai fost la firmă?
L-am privit.
— Da.
— Când?
— Alaltăieri.
Înghiți în sec.
— Și… ai trecut pe la mine?
Acela a fost momentul.
Puteam să-l mai las să se zbată.
N-am vrut.
Am scos telefonul.
Am deschis una dintre fotografii.
Și i-am întins ecranul.
Tudor deveni alb la față.
Clara.
Mâna lui pe talia ei.
Degetele ei pe cravata lui.
Nu exista nimic de explicat.
— Elena…
— Nu.
— Lasă-mă să…
— Nu aici.
Am arătat discret spre oamenii din jur.
— Oamenii aceștia au probleme adevărate. Nu trebuie să asculte minciunile tale.
— Nu e ceea ce crezi.
Am râs.
— Tudor, expresia asta ar trebui interzisă prin lege.
— Cu Clara lucrurile sunt complicate.
— Nu. Sunt extraordinar de simple.
Mi-am băgat telefonul în buzunar.
— M-ai trimis aici ca să poți fi cu ea.
N-a răspuns.
— Și ai folosit exact lucrul despre care știai că mă doare cel mai tare. Corpul meu.
— Elena…
— M-am îngrășat după tratament, iar tu ai făcut din asta o armă.
— Eram nervos.
— Săptămâni întregi?
Tăcere.
— Ai dreptate, spuse într-un final.
Am fost aproape dezamăgită.
Mă așteptasem la încă o minciună.
— Am fost un nenorocit.
— Da.
— Dar putem repara.
Am dat din cap.
— Podul, poate.
L-am privit în ochi.
— Căsnicia, nu.
În următoarele săptămâni, Tudor a rămas în sat.
Nu pentru mine.
Pentru serviciu.
Adrian îl pusese responsabil de partea administrativă a proiectului și îi ceruse rapoarte constante.
Ironia era aproape perfectă.
Bărbatul care mă trimisese acolo fiindcă satul era suficient de izolat încât să nu-l pot deranja ajunsese să petreacă zile întregi exact în acel loc.
La început se plângea de orice.
De drum.
De mâncare.
De semnal.
De praf.
Ion îl privea amuzat.
— Greu la țară, domnule?
— Nu sunt obișnuit.
— Vă obișnuiți. Doamna Elena s-a obișnuit repede.
Tudor nu răspundea.
Eu îmi vedeam de treabă.
Cu ajutorul companiei, al autorităților și al localnicilor, proiectul pentru noul pod intrase în etapa tehnică, iar între timp fusese amenajată o soluție provizorie de acces mult mai sigură.
Pentru prima dată după ani, oamenii simțeau că cineva îi ascultase.
Dar cea mai mare schimbare se întâmplase cu mine.
Într-o dimineață m-am privit în oglinda mică din casa veche.
Eram tot eu.
Aceleași șolduri.
Aceeași burtă pe care încercasem luni întregi s-o ascund.
Aceleași kilograme pe care Tudor le transformase într-o sentință.
Numai că nu mă mai uitam la ele.
Mă uitam la femeia care reușise în câteva săptămâni să aducă la aceeași masă un sat, o companie și niște oameni care până atunci nu se ascultaseră unii pe ceilalți.
Și m-am întrebat:
Cum ajunsesem să cred că valoarea mea putea fi măsurată pe un cântar?
Într-o după-amiază, Adrian veni personal să vadă proiectul.
După ce termină discuțiile cu inginerii, mă chemă deoparte.
— Elena, vreau să vă propun ceva.
— Ce anume?
— Avem nevoie de un coordonator pentru proiectele comunitare și relația cu furnizorii locali. Nu mă interesează că ați lipsit doi ani din câmpul muncii. Mă interesează ce am văzut aici.
Am rămas fără replică.
— Nu trebuie să-mi răspundeți acum.
M-am uitat spre sat.
Spre Maria.
Spre Ion.
Spre oamenii care treceau dintr-o parte în alta pe accesul provizoriu.
— Ba da.
Adrian ridică sprâncenele.
— Accept.
Divorțul n-a fost spectaculos.
N-au existat țipete în tribunal.
Nici răzbunări.
Tudor încercă de câteva ori să mă convingă să mă răzgândesc.
Clara dispăruse din viața lui aproape imediat ce aventura nu mai fusese secretă.
Dar asta nu mai conta.
Într-o seară, înainte să plece definitiv din apartamentul nostru, Tudor mă privi mult.
— Arăți altfel.
Am zâmbit.
— Am slăbit?
Își coborî privirea, rușinat.
— Nu asta voiam să spun.
— Știu.
Și chiar știam.
Nu slăbisem spectaculos.
Nu-mi schimbasem părul.
Nu devenisem cu zece ani mai tânără.
Doar nu-mi mai era rușine cu mine.
Tudor oftă.
— Cred că te-am pierdut cu mult înainte să-mi dau seama.
— Nu, Tudor.
Mi-am luat geanta.
— M-ai pierdut în clipa în care ai început să crezi că trebuie să fiu mai mică pentru ca tu să te simți mai mare.
N-a răspuns.
Câteva luni mai târziu m-am întors în sat.
Maria mă aștepta cu plăcinte.
Ion se lăuda că noul pod avea să reziste „și după ce noi n-om mai fi”.
Lucrările avansaseră suficient încât forma lui se vedea deja peste apă.
Am rămas câteva minute privind oamenii.
Telefonul vibră.
Era un mesaj de serviciu.
Un proiect nou.
Altă localitate.
Altă problemă.
Am zâmbit.
Venisem în satul acela pentru că soțul meu mă trimisese departe ca să slăbesc și să nu-i încurc aventura.
Plecam de acolo cu o carieră nouă, prieteni noi și o viață care îmi aparținea din nou.
Iar partea cea mai frumoasă?
Nu pierdusem nici măcar kilogramul de care Tudor își bătuse joc.
În schimb, pierdusem ceva mult mai greu:
un bărbat care mă convinsese prea mult timp că nu mai sunt suficientă.