Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Daniel opri difuzorul atât de repede, încât aproape scăpă telefonul din mână.
Dar era prea târziu.
Mama și tata auziseră tot.
— Mamă, calmează-te. Ce s-a întâmplat? întrebă el, ridicându-se de la masă.
Vocea Margaretei se auzea chiar și fără difuzor.
— M-ai auzit! Vino aici! M-ai făcut de râs în fața tuturor!
— Eu?!
Daniel se uită imediat la mine.
În privirea lui apăruse deja bănuiala.
— Dă pe difuzor, i-am spus.
— Eliza, nu începe.
Tata își lăsă încet furculița pe farfurie.
— Cred că ar fi bine să auzim cu toții, spuse el calm. Tot la masa mea a început povestea asta.
Daniel ezită, apoi porni din nou difuzorul.
Margareta izbucni:
— Am deschis geanta în fața părinților Sofiei și înăuntru erau CRENVURȘTI! Crenvurști, Daniel! Și o caserolă cu mâncare de ieri! Luca le spusese că aducem icre și pește!
Mama mă privi.
Apoi privirea îi coborî spre platourile de pe masa noastră.
Înțelesese.
— Ce icre? întrebă tata.
Daniel păli.
Margareta, prea furioasă ca să-și dea seama ce spune, continuă:
— Ale Elizei! Ce mare lucru? Doar nu aveau părinții ei nevoie de ele! Voiam și noi să punem ceva frumos pe masă. Tatăl Sofiei are relații peste tot, iar Luca trebuie să facă impresie bună!
În sufragerie se făcu o liniște apăsătoare.
Tata nu se uita la telefon.
Se uita la Daniel.
— Așadar, mâncarea cumpărată de fata mea pentru ziua mea trebuia dusă la altcineva?
Daniel își trecu mâna prin păr.
— Nu e chiar așa…
— Ba exact așa este, am spus.
Margareta mă auzi.
— Eliza?!
— Sunt aici.
— Tu ai umblat în geanta mea?!
— Am luat înapoi ceea ce era al meu.
— Mi-ai făcut familia de râs!
Am râs scurt.
— Eu?
— Știi cine sunt oamenii ăștia? Știi ce rușine am pățit?
Atunci mama, care tăcuse până în acel moment, își ridică privirea.
— Dar când ai lăsat două pachete de crenvurști pentru noi, nu ți-a fost rușine?
Margareta amuți.
Mama nu era o femeie certăreață. Tocmai de aceea m-au durut cuvintele ei.
— Noi n-am venit pentru icre, continuă ea. Am venit să ne vedem copilul. Dacă Eliza ne punea mămăligă și brânză pe masă, mâncam bucuroși. Dar să iei lucrurile cumpărate de ea și să spui că pentru noi sunt prea bune… asta spune multe despre dumneata.
— N-am vrut să spun…
— Ba exact asta ai spus, interveni tata.
Daniel închise apelul.
— Ajunge!
Apoi se întoarse spre mine.
— Ești mulțumită acum?
Pentru câteva secunde am crezut că nu auzisem bine.
— Cu ce să fiu mulțumită?
— Mama s-a făcut de râs, Luca s-a făcut de râs în fața familiei Sofiei și tu stai aici de parcă ai câștigat ceva.
Atunci am înțeles.
Chiar și după tot ce se întâmplase, problema lui eram tot eu.
— Daniel, mama ta a furat din frigiderul nostru.
— Nu a furat!
— A luat fără să întrebe lucruri cumpărate din salariul meu. Cum îi spui tu?
— E mama mea!
— Iar eu sunt soția ta.
N-a răspuns.
Tata se ridică.
— Daniel, nu mă interesează icrele tale și nici cât costă. Dar astăzi ai stat în fața mea și ai spus că oamenilor de la țară le ajung crenvurștii. În casa în care locuiești cu fata mea.
— Am spus la nervi.
— Nu, intervenii eu. Ai spus-o înainte să fii nervos.
Daniel se întoarse spre mine.
— Acum o să-mi scoți ochii toată viața pentru o replică?
Am simțit o liniște ciudată.
Ani întregi mă întrebasem dacă exagerez.
Când Margareta intra în casa noastră fără să anunțe.
Când hotăra unde mergem de sărbători.
Când Daniel îi dădea bani lui Luca din economiile noastre și îmi spunea după.
Când planurile mele deveneau neimportante pentru că „mama are nevoie de noi”.
De fiecare dată cedam.
Ca să fie liniște.
În ziua aceea am înțeles cât mă costase liniștea aceea.
M-am ridicat.
— Nu. N-o să-ți scot ochii toată viața.
— În sfârșit.
— Pentru că nu știu dacă mai vreau viața asta.
Zâmbetul îi dispăru.
— Ce vrei să spui?
N-am răspuns.
Am intrat în dormitor și am scos valiza mică din dulap.
Când am început să pun haine în ea, Daniel a apărut în ușă.
— Eliza, ce faci?
— Plec câteva zile cu ai mei.
— Pentru niște nenorocite de mezeluri?
M-am oprit.
— Vezi? Nici acum nu înțelegi.
— Atunci explică-mi!
— Nu plec pentru mâncare. Plec pentru că atunci când mama ta m-a umilit, ai apărat-o. Când i-a umilit pe părinții mei, ai râs. Iar când s-a aflat adevărul, prima ta grijă a fost că ea s-a făcut de râs.
Daniel tăcu.
— Trei ani am crezut că într-o zi o să pui și familia noastră pe primul loc. Astăzi mi-ai arătat că pentru tine eu trebuie doar să mă adaptez familiei tale.
Am închis valiza.
În sufragerie, mama avea ochii umezi.
— Vii cu noi acasă, spuse ea. Cât ai nevoie.
Tata se apropie de Daniel.
Nu ridică vocea.
— Eu am muncit aproape patruzeci de ani. Am crescut doi copii și n-am întins mâna la nimeni. Poți să mă consideri țăran, dacă asta te face să te simți mai important. Dar fata mea nu va mai fi făcută să se simtă mică pentru ca voi să vă simțiți mari.
Daniel își coborî privirea.
Telefonul lui sună din nou.
Margareta.
Nu răspunse.
Apoi încă o dată.
Și încă o dată.
— Eliza, stai, spuse el când mă văzu luând valiza. Hai să vorbim după ce pleacă ai tăi.
Tata se opri lângă ușă.
M-am întors spre Daniel.
— Exact asta e problema. Tot aștepți să plece ai mei ca să conteze din nou ce simt eu.
Am ieșit.
Nu am cerut divorțul în seara aceea.
N-am luat nicio hotărâre spectaculoasă.
Am plecat pur și simplu acasă cu părinții mei.
Trei zile mai târziu, Daniel a venit după mine.
Singur.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, nu venise să-mi explice de ce mama lui „n-a vrut nimic rău”.
Mi-a spus că înțelesese cât de departe lăsase lucrurile să ajungă.
I-am spus că vorbele nu-mi mai ajungeau.
Dacă voia să mai existe un „noi”, trebuia să existe limite.
Mama lui nu mai intra în casa noastră fără să fie invitată.
Banii noștri nu mai plecau spre Luca fără să discutăm.
Iar dacă cineva îmi jignise familia, el nu mai avea voie să-mi ceară mie să tac doar pentru a păstra pacea.
Daniel a acceptat.
Margareta, nu.
A urmat o perioadă urâtă.
Telefoane. Reproșuri. Lacrimi. Acuzații că „îi fur băiatul”.
De data aceasta însă, Daniel a fost cel care i-a spus:
— Mamă, nu Eliza ne-a adus aici. Noi am făcut-o.
M-am întors acasă abia după câteva săptămâni.
Nu pentru că uitasem.
Ci pentru că, pentru prima dată, Daniel începuse să se comporte ca soțul meu, nu ca băiatul mamei lui.
Iar relația cu Margareta nu a mai fost niciodată la fel.
Nici nu trebuia.
Cât despre aniversarea tatălui meu?
În seara aceea am ajuns într-o pensiune mică de lângă București. Mama și-a scos plăcinta din cutie, eu adusesem câteva dintre bunătățile salvate, iar tata a comandat trei pahare.
— Pentru ce bem? l-am întrebat.
S-a uitat la mine și a zâmbit.
— Pentru cei care n-au nevoie de o masă scumpă ca să știe cât valorează.
Am ciocnit paharele.
Și abia atunci am înțeles că tata avusese dreptate.
Niciodată nu fusese vorba despre icre sau despre două pachete de crenvurști.
Era vorba despre respect.
Iar uneori, ca să-i înveți pe ceilalți să te respecte, trebuie mai întâi să încetezi tu să accepți orice.