Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Unde este mama mea, Ioana?
Ioana își șterse repede lacrimile.
— Nu e la „Casa Serena”.
— Asta am aflat și singur. Unde este?
— Într-un alt centru.
Andrei o privi câteva secunde fără să spună nimic.
— Cum se numește?
— „Sfânta Ana”. E undeva la marginea Bucureștiului.
— Undeva?
— Am adresa în telefon.
Andrei întinse mâna.
— Dă-mi-o.
— Vin cu tine.
— Nu.
— Andrei, trebuie să-ți explic ce s-a întâmplat.
— Ai avut o săptămână să-mi explici. Ai preferat să mă minți.
Ioana îi trimise adresa.
Andrei își luă cheile.
— Te rog, ascultă-mă măcar două minute!
Se opri cu mâna pe clanță.
— Vorbește.
Ioana trase aer în piept.
— Mama ta nu mă suporta. Din prima zi după ce ai plecat, comenta tot ce făceam. La un moment dat mi-a spus că nu crede că sunt femeia potrivită pentru tine.
— Și pentru asta ai dus-o de acasă?
— Nu doar pentru asta! Ne certam continuu. Avea nevoie de supraveghere, eu trebuia să merg la serviciu… Am găsit centrul și am crezut că acolo va fi mai bine.
— Atunci de ce m-ai mințit?
Ioana tăcu.
— Și de ce i-ai spus mamei că eu sunt de acord?
— Pentru că nu voia să plece.
Andrei deschise ușa.
— Atunci n-a fost o neînțelegere. Ai știut exact ce faci.
A plecat.
Centrul era la aproape patruzeci de minute de apartament.
Pe tot drumul, Andrei încercă să-și sune mama.
Telefonul era închis.
Ajunse la o clădire mare, amenajată într-o fostă vilă.
Nu era locul îngrozitor pe care și-l imaginase.
Era curat, luminat, iar la recepție se afla o asistentă.
— O caut pe Elena Marinescu.
Femeia verifică într-un registru.
— Sunteți fiul?
— Da.
Privirea asistentei se schimbă.
— Doamna Elena ne-a spus că are un fiu plecat din București.
— Pot s-o văd?
— Sigur.
Andrei simți că-i tremură mâinile.
— Cine a adus-o?
— O doamnă care s-a prezentat drept viitoarea noră. Ne-a spus că familia a hotărât să rămână aici temporar, până se recuperează.
Andrei închise ochii pentru o clipă.
— Mama mea a fost de acord?
Femeia ezită.
— Era foarte supărată când a venit.
Atât îi trebui.
Urcă aproape alergând scările.
Elena stătea într-un fotoliu lângă fereastră, cu un pulover peste umeri și o carte în poală.
— Mamă!
Femeia ridică privirea.
Pentru o secundă nu se mișcă.
Apoi se ridică încet.
— Andrei?
El ajunse lângă ea și o îmbrățișă.
— Iartă-mă.
Elena rămase rigidă în brațele lui.
— Pentru ce?
Andrei se desprinse.
— Eu n-am știut că ești aici.
Mama lui îl privi lung.
— Cum adică n-ai știut?
— Ioana mi-a spus abia în seara asta.
Elena se așeză din nou.
— Ea mi-a spus că tu ai hotărât.
Cuvintele acelea îl loviră mai tare decât orice auzise în seara aceea.
— Ce?
— Mi-a spus că ai sunat și că ai fost de acord să stau aici câteva săptămâni. Că după nuntă vreți să aveți liniște și că ar trebui să încep să mă obișnuiesc să nu mai depind de tine.
Andrei se așeză în genunchi în fața ei.
— Mamă, uită-te la mine. N-am spus niciodată așa ceva.
Elena îl privi.
Ochii i se umplură de lacrimi.
— Am încercat să te sun.
— De ce nu m-ai sunat?
— Telefonul meu s-a descărcat în prima seară. Încărcătorul rămăsese la voi. Am cerut să telefonez de aici, dar n-am mai știut numărul tău pe de rost. Îl aveam doar salvat în telefon.
Andrei simți un nod în gât.
Mama lui petrecuse aproape o săptămână într-un loc străin, convinsă că propriul copil hotărâse că devenise o povară.
— Îți strâng lucrurile. Plecăm.
— Unde?
— Acasă.
Elena îl privi atent.
— Și Ioana?
— Despre Ioana vorbim după ce te duc acasă.
Când au intrat în apartament, Ioana îi aștepta în hol.
Masa era încă acolo.
Lumânările se stinseseră.
— Elena…
Mama lui Andrei ridică mâna.
— Te rog să nu-mi mai spui nimic.
Ioana se întoarse spre Andrei.
— Știu că am greșit.
— I-ai spus mamei că eu vreau să scap de ea.
— Nu am spus așa!
— I-ai spus că eu am hotărât s-o duci acolo.
— Pentru că altfel nu accepta!
— Exact.
Ioana începu să plângă.
— Mi-a fost frică, Andrei! Tot timpul o puneai pe primul loc. O sunai zilnic, îi cereai părerea, alergai la ea de fiecare dată când avea nevoie de ceva. Peste două luni trebuia să fim soț și soție. Când urma să existe loc și pentru mine?
Andrei o privi uluit.
— Tu chiar crezi că asta justifică ce ai făcut?
— Nu! Dar vreau să înțelegi de ce am ajuns aici.
Elena se sprijini de perete.
— Ioana, eu nu ți-am cerut niciodată să pleci din casa asta.
— Dar mi-ai spus că nu sunt potrivită pentru el!
— Ți-am spus că mă sperie cât de mult te interesează apartamentul lui și ce are pe numele lui. Și se pare că n-am greșit când am spus că nu am încredere în tine.
Ioana se întoarse spre Andrei.
— Vezi? Exact asta făcea mereu!
— Ajunge.
Vocea lui fusese atât de calmă, încât Ioana tăcu.
Andrei intră în dormitor.
După câteva minute reveni cu o valiză mare și o puse în mijlocul holului.
Ioana o privi.
— Ce faci?
— Îți strângi lucrurile.
— Andrei…
— Nunta nu mai are loc.
— Nu poți să arunci totul pentru o greșeală!
— O greșeală era să uiți medicamentele mamei. Sau să vă certați.
Se uită direct la ea.
— Tu ai așteptat să plec din oraș. Ai luat o femeie abia ieșită din spital, ai dus-o într-un centru împotriva voinței ei, i-ai spus că eu am fost de acord și apoi m-ai mințit cinci zile că doarme în camera de alături.
Ioana nu mai spuse nimic.
— Iar când m-am întors, ai pus flori și lumânări pe masă și ai sperat că-mi vei spune totul după cină.
— Te iubesc.
— Poate. Dar eu nu mai am încredere în tine.
Ioana rămase nemișcată.
Andrei îi puse valiza lângă ușă.
— În seara asta mergi la fratele tău sau la hotel. Mâine vii după restul lucrurilor.
O jumătate de oră mai târziu, ușa se închise în urma ei.
Apartamentul deveni liniștit.
Andrei intră în bucătărie și aruncă florile ofilite.
Când se întoarse, mama lui stătea în prag.
— Nu voiam să vă despart.
— Nu tu ne-ai despărțit.
— Poate dacă tăceam…
Andrei se apropie.
— Tocmai asta nu mai vreau să spui niciodată. Că trebuia să taci.
Elena îi atinse obrazul.
— Ai iubit-o.
— Da.
— Atunci o să doară.
Andrei dădu din cap.
— Dar mi-ar fi fost mult mai greu să mă căsătoresc cu cineva despre care știam că poate face așa ceva.
În dimineața următoare, Andrei se trezi devreme.
În bucătărie, Elena își luase singură medicamentele și pusese apa pentru cafea.
— Cum te simți?
— Mai bine.
— Azi mergem la medic.
— Mergem.
Andrei zâmbi pentru prima dată după întoarcerea din delegație.
Pe masă mai rămăsese o singură fotografie de la logodnă.
O luă, o privi câteva secunde și o puse într-un sertar.
Nu simțea ură.
Doar o tristețe enormă pentru cât de aproape fusese să-și lege viața de un om pe care, de fapt, nu-l cunoscuse niciodată.
Elena îi puse cafeaua în față.
— Îmi pare rău pentru nunta ta.
Andrei îi strânse mâna.
— Mie îmi pare rău pentru săptămâna în care ai crezut că propriul tău fiu te-a abandonat.
Asta nu putea s-o mai schimbe.
Dar putea să se asigure că mama lui nu va mai avea niciodată vreun motiv să creadă așa ceva.
Iar nunta care trebuia să aibă loc peste două luni a fost anulată în aceeași zi.