PARTEA A 2-A, CONTINUAREA POVEȘTII👇
— Pentru că doamna Dobre mi-a dat o instrucțiune foarte clară în legătură cu dumneavoastră și cu atelierul.
Marian se uită când la document, când la bărbat.
— Ce instrucțiune?
— Contractul dumneavoastră rămâne exact cum este. Chiria nu se mărește și nimeni nu vă cere să plecați.
Marian clipi de câteva ori.
De o săptămână dormea prost, calculând cât l-ar costa să mute elevatoarele, sculele și toate lucrurile strânse în opt ani de muncă.
— Atât?
Bărbatul zâmbi.
— Nu chiar. Doamna Dobre dorește să discute personal cu dumneavoastră despre restul proprietății.
— Ce rest?
— Terenul din spatele atelierului și hala goală de lângă.
Marian deveni imediat suspicios.
— Nu înțeleg.
— Nici eu nu cunosc toate detaliile. Mi-a spus doar să vă asigur că atelierul nu va fi închis și să vă rog să o sunați când aveți timp.
Îi întinse o carte de vizită.
Marian o luă.
„Camelia Dobre – Director General”.
Sub nume apărea compania.
Abia atunci își aminti că văzuse sigla pe panouri mari prin Oradea.
Ridicase blocuri, cumpărase terenuri, transformase clădiri vechi în spații comerciale.
Femeia căreia îi reparase ieri gardul fără să accepte nici măcar banii pentru scânduri putea cumpăra probabil zece ateliere ca al lui fără să simtă diferența.
— De ce nu mi-a spus cine este?
Bărbatul ridică din umeri.
— Asta va trebui s-o întrebați pe dumneaei.
După ce SUV-ul plecă, Marian rămase câteva clipe cu cartea de vizită în mână.
Apoi o băgă în buzunar și se întoarse la muncă.
N-o sună.
Seara, când ajunse acasă, Camelia era în curte și uda florile.
Marian se opri lângă gardul pe care îl reparase cu o zi înainte.
— Doamnă Camelia?
Ea se întoarse.
După expresia lui, înțelese imediat.
— A venit domnul Pavel la atelier.
— Da.
— Atunci presupun că acum știți.
— Că ați cumpărat terenul pe care lucrez.
— Da.
— Și alte câteva lucruri despre dumneavoastră.
Camelia lăsă stropitoarea jos.
— Sunteți supărat?
— De ce aș fi?
— Pentru că nu v-am spus.
Marian o privi.
— Nici eu nu v-am spus câți bani am în cont. Suntem vecini, nu completăm declarații de avere.
Camelia râse.
— Mă bucur că vedeți lucrurile așa.
— Dar vreau să vă întreb ceva.
— Spuneți.
— Ați cumpărat terenul din cauza mea?
— Nu.
Răspunsul veni imediat.
— Negociam pentru proprietatea aceea de aproape două luni. Vreau să refac zona. Terenul dumneavoastră era inclus în tranzacție.
Marian simți o ușurare ciudată.
Nu voia să creadă că femeia cumpărase un teren doar fiindcă el îi reparase gardul.
— Atunci de ce i-ați spus omului dumneavoastră să nu-mi mărească chiria?
Camelia îl privi câteva secunde.
— Pentru că fostul proprietar voia să vă dea afară.
— Știu.
— Eu nu văd niciun motiv.
— Poate aveți alte planuri.
— Am.
Marian așteptă.
— Dar planurile mele nu presupun să distrug o afacere care funcționează și să las un om fără loc de muncă doar ca să mai câștig câțiva metri de teren.
Apoi adăugă:
— Și ieri am aflat ceva despre dumneavoastră.
— Ce?
— Că atunci când credeați că sunt doar o femeie oarecare din casa vecină, ați muncit jumătate de zi pentru mine și ați refuzat banii.
Marian zâmbi.
— Era un gard.
— Tocmai. Pentru dumneavoastră era doar un gard. Nu încercați să obțineți nimic.
În clipa aceea, Miruna ieși alergând din casă.
— Doamna Camelia!
Ținea în mână un desen.
— Uite!
Camelia se apropie de gard.
Pe foaie erau trei personaje, o casă, un soare enorm și multe flori.
— Asta sunt eu?
— Da. Și ăsta e tati.
— Dar de ce sunt atât de înaltă?
Miruna se gândi serios.
— Pentru că n-am mai avut loc pe foaie.
Camelia izbucni în râs.
Marian o privi și observă ceva ce nu văzuse până atunci.
În momentul acela nu semăna deloc cu femeia de pe cartea de vizită.
Era pur și simplu vecina lor.
În zilele următoare, lucrurile reveniră aparent la normal.
Camelia nu-i trimise bani.
Nu-i cumpără atelierul.
Nu apăru cu vreun cadou extravagant pentru Miruna.
Iar Marian aprecia tocmai asta.
Într-o dimineață însă, Camelia veni la atelier.
— Aveți cinci minute?
— Pentru vecina mea? Da.
Desfăcu pe capota unei mașini o schiță.
— Asta este proprietatea.
Marian recunoscu imediat atelierul.
— Vreau să renovez hala din spate. Dar nu pentru apartamente.
— Pentru ce?
— Pentru service-uri și mici afaceri. Electrician, vulcanizare, tinichigerie… lucruri de care zona chiar are nevoie.
Marian se uită atent la plan.
— Și eu unde intru?
— Atelierul dumneavoastră rămâne aici. Dacă vreți.
— Dacă vreau?
— Da. Dar am nevoie de cineva care chiar știe cum funcționează asemenea locuri. Eu știu să cumpăr terenuri și să construiesc. Dumneavoastră știți ce le trebuie oamenilor care muncesc aici.
Marian deveni serios.
— Dacă vreți să mă plătiți pentru consultanță, spuneți direct.
Camelia zâmbi.
— Exact asta vreau.
— Atunci putem discuta.
— Dar gratis nu?
— Gardul e una. Afacerile sunt alta.
Camelia râse.
— Încep să vă cunosc.
Au lucrat împreună aproape două luni.
Marian îi spunea când o idee era proastă, chiar dacă toți ceilalți angajați ai ei o aprobau.
Camelia îl asculta.
Iar când Marian nu era de acord cu ea, nu se purta diferit doar pentru că era proprietara terenului.
Încet, au început să vorbească și despre altceva decât muncă.
Despre Miruna.
Despre viața lui Marian după plecarea fostei soții.
Despre anii în care Camelia construise firme, cumpărase proprietăți și ajunsese acasă în fiecare seară într-o casă goală.
Într-o seară, Marian o întrebă:
— De ce locuiți în casa asta? V-ați putea permite orice.
Camelia privi spre curte.
— Tocmai de aceea.
— Nu înțeleg.
— Am petrecut douăzeci de ani încercând să am mai mult. Casă mai mare, birou mai mare, afacere mai mare. La un moment dat mi-am dat seama că aveam o mulțime de lucruri și foarte puține motive să mă bucur de ele.
Marian nu răspunse.
Din curtea lui se auzea Miruna râzând.
Camelia zâmbi.
— La dumneavoastră e mereu gălăgie.
— Vă deranjează?
— Dimpotrivă.
Au trecut câteva luni.
Într-o duminică, Miruna a venit la gard cu două căni de ciocolată caldă.
— Tati spune să vii la noi.
Camelia ridică sprâncenele.
— Tatăl tău a spus asta?
— Da. Face clătite.
— Atunci e o invitație serioasă.
Marian era pe terasă când Camelia intră pe poartă.
— Miruna spune că m-ați invitat.
— Miruna spune multe.
— Deci plec?
— N-am spus asta.
Camelia zâmbi.
Pentru prima dată, Marian îi trase scaunul de lângă el fără să se gândească dacă femeia care se așeza acolo avea milioane sau câteva sute de lei în bancă.
Pentru el nu mai conta.
Un an mai târziu, atelierul lui Marian era tot acolo.
Doar că hala abandonată din spate devenise un mic centru pentru meseriași și service-uri locale.
Marian fusese plătit pentru fiecare oră în care ajutase la proiect.
Nu acceptase favoruri.
Camelia nu încercase să i le ofere.
Iar într-o după-amiază, când Marian repară din nou una dintre scândurile gardului, Camelia se opri lângă el.
— Știi că putem să-l schimbăm cu totul, nu?
— Știu.
— Pot pune unul nou mâine.
Marian se uită spre ea.
— Și atunci eu ce mai repar?
Camelia râse.
Miruna, acum ceva mai mare, apăru dintre flori.
— Eu zic să-l dărâmăm!
Cei doi adulți se uitară la ea.
— De ce? întrebă Marian.
Fetița ridică din umeri.
— Păi oricum Camelia stă mai mult la noi decât la ea.
Se făcu liniște.
Camelia se înroși.
Marian începu să râdă.
— Copilul are un argument bun.
Câteva luni mai târziu, gardul chiar dispăruse.
Nu pentru că Marian nu mai avea cu ce să-l repare.
Ci pentru că între cele două curți nu mai avea ce să despartă.
Camelia nu găsise în Marian un om pe care să-l salveze cu banii ei.
Iar Marian nu găsise în Camelia o femeie bogată care să-i rezolve problemele.
Se găsiseră pur și simplu unul pe celălalt.
Și totul începuse într-o sâmbătă, cu trei scânduri rupte și un bărbat care spusese, fără să știe cui:
— Nu-mi datorați nimic. Suntem vecini.