Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am ridicat ochii din scrisoare.
— Ce înseamnă „nu semna nimic din ce îți va aduce Adriana”?
Avocatul, domnul Ionescu, nu mi-a răspuns imediat.
A împins ușor mapa de pe birou spre mine.
— Continuați să citiți, doamnă Margareta. Soțul dumneavoastră a vrut să aflați totul chiar de la el.
Am întors pagina.
Scrisul lui Silviu devenise puțin tremurat spre ultimele rânduri. Știam cât de greu îi fusese să țină pixul în ultimele luni.
„Margareta, există un lucru despre care nu ți-am vorbit niciodată. Nu pentru că n-am avut încredere în tine, ci pentru că am sperat că problema va rămâne îngropată odată cu mine.”
Am continuat.
Cu aproape patruzeci de ani în urmă, după moartea tatălui său, Silviu și sora lui, Adriana, moșteniseră împreună un teren mare la marginea Brașovului.
Eu știam că existase cândva un petic de pământ al familiei.
Nu știam cât de mare era.
Și, mai ales, nu știam ce devenise între timp.
În anii aceia, terenul nu valora cine știe ce.
Adriana avea nevoie de bani și îi vânduse lui Silviu partea ei.
Cu acte, la notar.
Ani mai târziu, când zona începuse să se dezvolte și prețurile crescuseră, Adriana încercase să desfacă înțelegerea. Susținuse că fratele ei profitase de situația ei.
Procesul durase ani.
Adriana pierduse.
M-am oprit din citit.
— Eu n-am știut nimic despre asta.
— Știu, răspunse avocatul.
— Adriana a venit în casa noastră de sute de ori.
Deodată îmi aminteam toate Crăciunurile petrecute împreună.
Mesele în familie.
Florile pe care mi le aducea de ziua mea.
Felul în care mă ținuse de braț la înmormântarea propriului ei frate.
Am continuat.
„În urmă cu șase luni, Adriana a aflat că o companie vrea să cumpere terenul. Din clipa aceea, totul s-a schimbat.”
Am ridicat iar privirea.
— Cât valorează?
Domnul Ionescu ezită o clipă.
— Ultima ofertă depășește trei milioane de euro.
Am crezut că nu auzisem bine.
— Trei milioane?
— Da.
M-am lăsat pe spătarul scaunului.
Eu și Silviu trăiserăm normal toată viața. Nu avuseserăm mașini extravagante și nici vacanțe de zeci de mii de euro.
Iar el păstrase un asemenea lucru ascuns?
Am continuat să citesc.
„Dacă ți-aș fi lăsat terenul prin testament, Adriana ar fi atacat imediat totul. Știe că vei fi distrusă după moartea mea. Știe și că nu-ți plac certurile. M-am temut că va încerca să profite tocmai de asta.”
Următoarea propoziție m-a făcut să mă opresc.
„Așa că nu ți-am lăsat terenul.”
Mi s-a strâns stomacul.
Apoi am citit rândul următor.
„Pentru că terenul este deja al tău.”
— Cum adică al meu?
Avocatul deschise mapa.
— Soțul dumneavoastră a început să pregătească lucrurile în urmă cu trei ani.
Mi-a arătat documentele.
Silviu transferase proprietatea printr-o societate pe care o înființase pentru administrarea terenului. Totul fusese făcut legal, din timp, iar participația care controla proprietatea ajunsese la mine.
Nu primisem terenul în ziua morții lui.
Îl dețineam deja.
De aceea testamentul spusese:
„Soției mele, Margareta, nu îi las niciun bun prin prezentul testament.”
Era adevărat.
Nu-mi lăsase nimic prin testament.
Pentru că lucrul cel mai valoros fusese pus la adăpost înainte.
Mi-am dus mâna la gură.
— De ce nu mi-a spus?
— Din ce mi-a explicat mie, se temea că Adriana va afla. Iar în ultimele luni a devenit convins că sora lui va încerca ceva imediat după moartea lui.
M-am întors la scrisoare.
„Dacă am dreptate, Adriana nu va aștepta mult. După ce va auzi testamentul și va crede că ai rămas fără nimic, va veni la tine. Va fi bună. Va fi îngrijorată. Probabil îți va spune că vrea să te ajute.”
Am simțit un fior.
„Ascult-o, dacă vrei. Dar nu semna nimic.”
Nici nu terminasem bine fraza când telefonul meu a vibrat pe masă.
Pe ecran apărea un nume:
Adriana.
M-am uitat la avocat.
Și el văzuse.
— Răspundeți, spuse încet.
Am apăsat.
— Margareta, draga mea…
Vocea Adrianei era caldă.
Aproape maternă.
— Voiam să văd dacă ești bine. Îmi pare atât de rău pentru ce s-a întâmplat astăzi.
— Și mie.
— Nu pot să cred că Silviu a făcut asta. După cincizeci de ani să nu-ți lase nimic…
Am strâns scrisoarea în mână.
— Nici eu nu mă așteptam.
Adriana oftă.
— Tocmai de aceea m-am gândit la ceva. Cabana pe care mi-a lăsat-o mie valorează destul de mult. Poate găsim o soluție să te ajut și pe tine. Doar suntem familie.
Exact cum scrisese Silviu.
Cuvânt cu cuvânt aproape.
— Ce soluție?
— Nu vorbim la telefon. Vin mâine la tine. Am niște acte și îți explic liniștit.
M-am uitat spre avocat.
Acesta dădu încet din cap.
— Bine, Adriana. Te aștept.
A doua zi, la ora unsprezece fix, cumnata mea a sunat la ușă.
Avea o mapă sub braț.
M-a îmbrățișat imediat.
— Ai dormit?
— Puțin.
— Săraca de tine…
Am invitat-o în sufragerie.
Nu știa că domnul Ionescu se afla în camera alăturată.
După câteva minute de vorbe despre Silviu și despre cât de „nedrept” fusese testamentul, Adriana deschise mapa.
— Uite, m-am gândit cum putem rezolva lucrurile.
Îmi întinse câteva foi.
— Ce sunt?
— O formalitate. Nimic complicat. După aceea pot să te ajut cu niște bani din cabană și punem totul în ordine.
Cu o zi înainte probabil aș fi semnat.
Era sora soțului meu.
O cunoșteam de aproape cincizeci de ani.
Dar acum am început să citesc.
Pe a doua pagină am găsit fraza pe care Silviu se temuse că o voi vedea.
Prin semnătură, confirmam că nu aveam și nu intenționam să formulez nicio pretenție asupra bunurilor provenite din familia soțului meu.
Am pus foile jos.
— Ce legătură are asta cu ajutorul pe care vrei să mi-l dai?
Adriana își păstră zâmbetul.
— Sunt formulări juridice, Margareta. Nu te complica.
— Atunci de ce trebuie să semnez?
— Pentru că așa mi-a spus avocatul meu.
Am privit-o.
— Silviu mi-a spus să nu semnez nimic de la tine.
Zâmbetul îi dispăru.
Complet.
— Ce-ai spus?
Am scos scrisoarea din sertar.
Adriana se uită la plic și am văzut cum i se schimbă fața.
— Ce ți-a scris?
— Destul.
— Margareta, nu știi despre ce vorbești.
— Știu despre teren.
A încremenit.
Pentru câteva secunde nu s-a mai auzit nimic.
Apoi femeia care cu un minut înainte mă numea „săraca de tine” dispăru.
— Terenul acela trebuia să fie jumătate al meu!
— Ți-ai vândut partea.
— Eram tânără! Aveam nevoie de bani! Silviu știa ce face!
— Și ai încercat să anulezi vânzarea.
Privirea ei se schimbă.
Nu se așteptase să știu.
— Oricum, Silviu a murit. Terenul intră în…
— Nu.
Am spus-o atât de calm, încât se opri.
— Terenul nu era al lui Silviu când a murit.
— Ce?
Ușa camerei se deschise.
Domnul Ionescu intră cu mapa în mână.
— Proprietatea este a doamnei Margareta de trei ani.
Adriana păli.
— Nu se poate.
— Ba da.
— Silviu n-ar fi…
— Silviu exact asta a făcut.
Adriana s-a ridicat atât de repede, încât și-a lovit geanta de marginea mesei.
A adunat documentele fără să mă privească.
La ușă s-a întors.
— O să vorbesc cu avocatul meu.
— E dreptul tău.
A plecat fără să-și termine cafeaua.
Eu am rămas în sufragerie cu scrisoarea lui Silviu în mână.
Nu simțeam bucurie.
Nu mă gândeam la cele trei milioane.
Mă gândeam la omul cu care împărțisem cincizeci de ani și la faptul că, în ultimele luni ale vieții lui, când abia mai avea putere să se ridice din pat, se ocupase în tăcere de toate acestea.
Nu am vândut terenul imediat.
Am așteptat.
Am vorbit cu cei trei copii ai noștri și le-am spus adevărul.
Niciunul nu știa ce făcuse tatăl lor.
Câteva luni mai târziu am acceptat o ofertă bună.
O parte din bani am pus-o deoparte pentru copii și nepoți.
Cu o altă parte am înființat câteva burse pentru studenți din familii care nu-și permiteau să-i țină la facultate.
Silviu și cu mine ne cunoscuserăm când eram studenți.
Mi s-a părut că lui i-ar fi plăcut asta.
Dar cel mai valoros lucru pe care mi l-a lăsat n-a ajuns niciodată la bancă.
Scrisoarea lui este și astăzi în sertarul noptierei.
Uneori o scot și o recitesc.
Mai ales ultimele rânduri:
„Știu că vei fi supărată pe mine pentru secret. Și ai tot dreptul. Dar cincizeci de ani ai avut grijă de mine, Margareta. Am vrut ca, atunci când eu nu voi mai fi, să știu că ultima dată am avut eu grijă de tine.”
Sub ele mai scrisese ceva:
„Lasă-i să creadă că nu ți-am lăsat nimic. Numai tu trebuie să știi adevărul: tot ce am pregătit în ultimii ani am pregătit pentru tine.”
Am plâns când am citit acele cuvinte prima dată.
Și plâng uneori și acum.
Nu pentru teren.
Nu pentru bani.
Ci pentru că după cincizeci de ani împreună, Silviu reușise să-mi spună „am grijă de tine” chiar și după ce nu mai era lângă mine.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.