Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Daniela… băieții aceia sunt ai mei?
M-am uitat la Radu.
În spatele lui, pe scenă, Matei și Tudor încă țineau trofeul între ei, zâmbind spre fotografi.
Treisprezece ani.
Atât trecuse de când omul din fața mea plecase din viața mea.
Știa că eram însărcinată.
Știa, după naștere, că veniseră pe lume doi băieți.
Și totuși nu-i văzuse niciodată.
— Sunt fiii mei, i-am răspuns.
Radu închise ochii pentru o clipă.
— Nu asta te-am întrebat.
— Atunci nu mă întreba ceva la care știi deja răspunsul.
Corina se uită când la mine, când la el.
— Radu, despre ce vorbește?
El nu răspunse.
— Cine sunt copiii aceia?
— Corina…
— Sunt ai tăi?
Vocea ei se schimbase.
Radu își trecu mâna peste față.
— Daniela era însărcinată când ne-am despărțit.
Corina făcu un pas înapoi.
— Asta știam.
M-am uitat brusc la ea.
Deci știa.
— Dar mi-ai spus că sarcina…
Se opri.
Radu o privi.
— Ce ți-a spus? am întrebat.
Corina părea că abia atunci își dăduse seama că eram acolo.
— Mi-a spus că lucrurile s-au complicat și că… nu mai există niciun copil.
Am simțit cum mi se face frig.
M-am uitat la Radu.
— I-ai spus că mi-am pierdut sarcina?
— Daniela, nu aici.
— Treisprezece ani n-ai găsit un loc potrivit. Acum ți se pare că nu e bine „aici”?
Câțiva oameni începuseră să se uite spre noi.
Nu voiam ca momentul băieților mei să se transforme într-un scandal.
— Nu discutăm în sala asta.
M-am întors să plec.
Radu mă prinse ușor de braț.
M-am desprins imediat.
— Nu mă atinge.
— Trebuie să vorbim.
— Nu trebuie nimic.
— Sunt copiii mei!
M-am întors.
— Biologic? Da. Dar ai avut treisprezece ani să fii tatăl lor.
Radu păli.
— Eu nu am știut…
— Ba ai știut.
— Știam că ai născut. Nu știam…
— Că sunt doi?
N-a răspuns.
Atunci am înțeles că nici măcar asta nu putea folosi drept scuză.
— Ai primit mesajul după naștere. Ți-am spus că sunt gemeni. Ți-am trimis chiar și numele lor.
Radu își coborî privirea.
Corina îl privea de parcă vedea un străin.
— E adevărat?
— Eram într-o situație complicată.
— Nu, Radu, am spus. Eu eram într-o situație complicată. Aveam doi nou-născuți și eram singură.
Nu ridicasem vocea.
Nici nu mai simțeam nevoia.
— Tu îți începeai viața nouă.
În acel moment, aplauzele izbucniră din nou.
Matei și Tudor coborau de pe scenă.
Mi-am întors imediat privirea spre ei.
Nu voiam să afle adevărul așa.
Nu în mijlocul unei săli.
Nu de la un bărbat care tocmai descoperise că băieții pe care îi abandonase crescuseră fără el.
— Mamă!
Matei veni primul.
M-a luat în brațe.
— Ai văzut?
— Am văzut tot.
Tudor ne cuprinse pe amândoi.
— Ai plâns?
— Nu.
— Mamă, ai rimelul întins.
Am râs printre lacrimi.
Apoi Matei observă oamenii din spatele meu.
— Cine sunt?
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
Radu îi privea fără să clipească.
De aproape, asemănarea era și mai puternică.
Tudor avea exact expresia lui când era nedumerit.
Matei avea același fel de a-și ține capul ușor într-o parte.
— Sunt niște oameni pe care îi cunosc de demult, am spus.
Radu făcu un pas înainte.
— Daniela…
L-am oprit cu privirea.
Nu.
Nu avea să arunce adevărul peste ei doar pentru că el nu-și mai putea controla emoțiile.
— Băieți, mergeți puțin la profesorul vostru. Vin imediat.
Matei se uită atent la mine.
— Ești bine?
— Sunt bine. Duceți-vă.
Au plecat, dar Tudor s-a întors de două ori.
Radu îi urmărea.
— Nici măcar nu știu cine sunt, spuse el.
— Nu.
— Nu le-ai spus nimic despre mine?
— Le-am spus că tatăl lor a ales să nu facă parte din viața lor.
— Atât?
— Ce ai fi vrut să le spun? Că locuiești în același oraș și n-ai întrebat niciodată dacă sunt sănătoși?
Radu își coborî capul.
Corina însă nu mai putea tăcea.
— Vreau să știu un singur lucru. Când ne-am căsătorit, știai că băieții se născuseră?
Radu se întoarse spre ea.
Tăcerea lui fu suficientă.
— Dumnezeule…
— Corina, pot să explic.
— Ai lăsat doi copii în urmă și mi-ai spus că nu mai există?
— Mi-a fost frică să nu te pierd.
Corina râse scurt, fără urmă de veselie.
— Și asta ar trebui să mă facă să mă simt mai bine?
Radu încercă s-o atingă.
Ea se retrase.
— Nu acum.
Apoi se uită spre mine.
— Îmi pare rău.
Nu mă așteptasem.
— Pentru ce?
— Pentru că am crezut povestea lui.
A plecat spre Darius, care ne privea de la distanță fără să înțeleagă ce se întâmplase.
Am rămas singură cu Radu.
— Vreau să-i cunosc, spuse el.
— Nu depinde de mine.
— Ești mama lor.
— Tocmai. De aceea nu voi decide în locul lor.
— Au șaisprezece ani.
— Și sunt suficient de mari ca să hotărască dacă vor să cunoască omul care a ales să nu-i cunoască.
— Daniela, am greșit.
— Știu.
— Eram alt om atunci.
— Poate.
— Nu poți să-mi dai măcar o șansă?
M-am uitat la el.
— Nu mie trebuie să-mi ceri șansa asta.
În seara aceea, după ce am ajuns acasă, trofeul stătea în mijlocul mesei din bucătărie.
Comandasem pizza.
Băieții încă vorbeau unul peste celălalt despre concurs.
I-am lăsat să se bucure.
Nu voiam ca Radu să le fure și seara aceea.
Abia mai târziu, când ne-am liniștit, le-am spus:
— Trebuie să vorbim despre bărbatul de la concurs.
Matei se uită imediat la Tudor.
Apoi la mine.
— E tata, nu?
Am rămas surprinsă.
— Cum ți-ai dat seama?
— Felul în care se uita la noi.
Tudor lăsă paharul jos.
— Și semăna puțin cu noi.
Pentru câteva secunde n-am spus nimic.
Apoi le-am povestit adevărul.
Fără să-l fac monstru.
Fără să-l apăr.
Le-am spus că Radu știa de nașterea lor și că alesese să nu fie prezent.
Le-am spus și că acum voia să-i cunoască.
Matei rămase tăcut.
Tudor fu primul care întrebă:
— Trebuie să vorbim cu el?
Întrebarea aceea m-a durut mai mult decât mă așteptam.
— Nu.
— Deloc?
— Nu îi datorați nimic. Dacă într-o zi vreți să-l cunoașteți, eu nu vă voi opri. Dacă nu vreți, nici el și nici eu nu avem dreptul să vă obligăm.
Matei se uită la fratele lui.
— Eu nu vreau acum.
— Nici eu, spuse Tudor.
— Atunci asta îi voi spune.
Radu a sunat a doua zi.
Și a doua.
Apoi mi-a trimis un mesaj.
Nu i-am blocat numărul.
Dar nici nu le-am dat băieților telefonul.
I-am răspuns o singură dată:
„Le-am spus. Nu sunt pregătiți să te vadă. Respectă-le decizia.”
Spre surprinderea mea, a făcut-o.
Au trecut aproape șase luni până când Matei a venit într-o seară în bucătărie.
— Mamă?
— Da?
— Mai ai numărul lui?
Știam imediat despre cine vorbea.
— Da.
— Aș vrea să-i pun niște întrebări.
— Ești sigur?
— Nu. Dar tocmai de asta vreau să vorbesc cu el.
Tudor a decis să meargă și el.
Prima lor întâlnire a avut loc într-o cafenea.
Eu am mers cu ei, dar am stat la altă masă.
Radu ajunsese înainte.
Când i-a văzut intrând, s-a ridicat.
Pentru câteva secunde, nimeni n-a știut ce să facă.
Nu au existat îmbrățișări.
Nici muzică imaginară.
Nici iertare instantanee.
Matei s-a așezat și l-a întrebat direct:
— De ce n-ai venit niciodată?
Radu a rămas cu ochii în masă.
Apoi a spus:
— Pentru că am fost laș.
Era probabil singurul răspuns corect pe care îl putea da.
Au vorbit aproape două ore.
Când am plecat, Tudor mi-a spus:
— Nu știu dacă îl iert.
— Nu trebuie să hotărăști astăzi.
— Dar vreau să-l mai văd o dată.
Matei dădu și el din cap.
Așa a început.
Nu o familie perfectă.
Nu o împăcare miraculoasă.
Doar niște întâlniri.
Câte un telefon.
Câte o întrebare grea.
Uneori băieții plecau supărați.
Alteori veneau acasă povestind ceva amuzant spus de Radu.
Eu am rămas în afara relației lor.
Era a lor, nu a mea.
Cât despre mine și Radu, nu ne-am împăcat.
Nici nu mi-am dorit.
Viața pe care o construisem fără el nu fusese o perioadă de așteptare până când avea să se întoarcă.
Era viața mea.
Iar cea mai mare satisfacție nu fusese că băieții mei îl întrecuseră pe fiul lui la un concurs.
Darius nu avea nicio vină pentru alegerile tatălui său.
Satisfacția mea fusese alta.
În ziua aceea, când Matei și Tudor urcaseră pe scenă, îi privisem și înțelesesem ceva:
Treisprezece ani mă temusem că lipsa unui tată îi va face să simtă că le lipsește o parte din ei.
Dar băieții mei crescuseră frumos.
Erau buni.
Erau muncitori.
Erau uniți.
Și nu avuseseră nevoie să învingă pe nimeni ca să demonstreze asta.
Radu pierduse treisprezece ani din viața lor.
Eu îi trăisem pe fiecare.
Primii pași.
Primele zile de școală.
Febrele din miez de noapte.
Serbările.
Notele proaste.
Premiile.
Certurile dintre frați.
Împăcările.
Toate.
Iar timpul acela nu putea fi cumpărat, recuperat sau rescris.
Putea doar să înceapă de unde era.
Dacă băieții mei îi permiteau.
Și de data aceasta, alegerea le aparținea lor.