Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am intrat în camera Doinei cu tava în mâini.
— Bună dimineața! Ți-am adus ceaiul.
Soacra mea s-a uitat întâi la ceașcă, apoi la mine.
— Ești… foarte veselă azi.
— Sunt.
Am așezat tava pe noptieră și i-am aranjat perna cu grijă.
— Cum e spatele?
Doina a oftat imediat.
— Groaznic. Azi parcă e și mai rău.
A trebuit să-mi mușc obrazul pe interior ca să nu râd.
Cu mai puțin de douăzeci și patru de ore înainte o văzusem coborând scările fără să atingă balustrada și întinzându-se după un bol aflat pe raftul de sus.
Dar am dat din cap îngrijorată.
— Atunci trebuie să facem ceva.
— Ce să facem?
— O să vorbesc cu Mihai.
Pentru prima dată, expresia ei s-a schimbat.
— De ce?
— Pentru că nu mai putem continua așa.
Doina a lăsat ceașca jos.
— Ioana, dacă te deranjează că am nevoie de puțin ajutor…
— Doamne ferește! Nu despre asta vorbesc.
M-am așezat lângă ea.
— M-am gândit mult. Tu nu mai poți locui singură.
A clipit.
— Cum adică?
— Ar trebui să te muți definitiv la noi.
A urmat o tăcere lungă.
Cred că se așteptase la orice, numai la asta nu.
— Definitiv?
— Sigur. Dacă abia mai poți urca scările, cum te vei descurca singură în casa ta?
— Păi…
— Vorbesc eu cu Mihai în seara asta.
Am luat tava și m-am îndreptat spre ușă.
— Nu trebuie să vă grăbiți…
M-am întors și i-am zâmbit.
— Ba da, Doina. E vorba despre sănătatea ta.
Am închis ușa.
Și abia atunci mi-am permis să zâmbesc cu adevărat.
În seara aceea, am deschis subiectul la cină.
— Mihai, m-am gândit la mama ta.
Doina și-a ridicat imediat privirea.
— Cred că ar trebui să rămână la noi permanent.
Mihai aproape și-a scăpat furculița.
— Serios?
— Foarte serios.
M-am uitat spre Doina.
— Dacă starea ei e atât de gravă încât nu poate nici măcar să se aplece după o telecomandă, nu cred că e sigur să mai locuiască singură.
Mihai a dat imediat din cap.
— Ai dreptate.
Doina a încercat să intervină.
— Nu cred că trebuie să…
— Mamă, Ioana are dreptate. Dacă ai cădea și n-ar fi nimeni acolo?
— Dar casa mea…
— O rezolvăm.
Am continuat:
— Mai este însă o problemă.
— Care? a întrebat Mihai.
— Camera de oaspeți e la etaj. Pentru cineva cu asemenea dureri de spate este complet nepotrivită.
Doina mă privea fix.
Eu mi-am continuat liniștită cina.
— Am putea transforma biroul de jos în dormitor.
— Exact! a spus Mihai.
— Nu e nevoie, s-a grăbit Doina. Poate că în câteva săptămâni o să fiu mai bine.
Am ridicat privirea.
— Dar tocmai azi mi-ai spus că te doare mai rău ca niciodată.
Tăcere.
Mihai s-a încruntat.
— Mamă?
— Da… adică… durerea fluctuează.
— Atunci cu atât mai mult, am spus eu. Trebuie să ne pregătim pentru situația în care nu-ți revii repede.
Mihai m-a privit recunoscător.
— Ioana, nici nu știu ce să spun. După toate discuțiile dintre voi…
I-am pus mâna peste a lui.
— E mama ta.
Din colțul ochiului am văzut-o pe Doina.
Nu mai mânca.
În următoarele zile am devenit nora perfectă.
Poate chiar prea perfectă.
Când suna clopoțelul, veneam.
— Ai nevoie de ceva?
Dacă spunea că o doare spatele, mă îngrijoram.
Dacă spunea că nu poate coborî, îi aminteam lui Mihai cât de serioasă era situația.
Iar în fiecare seară adăugam câte o soluție nouă.
— Cred că ar trebui să punem bare de sprijin în baie.
Doina aproape s-a înecat cu apa.
— Bare?
— Pentru siguranță.
În altă seară:
— Poate ar trebui să mutăm și un fotoliu în dormitorul de jos. Unul special, mai înalt, ca să te ridici ușor.
— Ioana, chiar nu trebuie…
— Ba trebuie. Nu vreau să riscăm nimic.
Apoi am dat lovitura.
— Mihai, cred că mama ta are nevoie de cineva care să stea cu ea în timpul zilei.
Doina s-a îndreptat brusc în scaun.
— De cine?
— De un îngrijitor.
— Nu am nevoie de îngrijitor!
Am privit-o surprinsă.
— Dar eu sunt la serviciu. Tu spui că uneori nici măcar nu te poți apleca.
— Mă descurc.
— Cum?
Doina a deschis gura.
Apoi a închis-o.
Mihai a intervenit:
— Ioana are dreptate. Am putea găsi pe cineva câteva ore pe zi.
— Și cine plătește?
— Putem împărți costurile, am spus eu. O parte noi, o parte din pensia ta.
Fața Doinei s-a schimbat.
— Din pensia mea?
— Păi este pentru îngrijirea ta.
Pentru prima dată de când venise la noi, Doina a coborât singură la bucătărie în dimineața următoare.
— Uite ce bine! am spus.
— Parcă mă simt puțin mai bine azi.
— Minunat.
N-am adăugat nimic.
Două zile mai târziu, Mihai a venit acasă entuziasmat.
— Mamă, am o veste.
Doina și-a ridicat privirea.
— Am vorbit cu un constructor.
Am văzut-o încremenind.
— Ce constructor?
— Pentru birou. Vine sâmbătă să vadă ce trebuie făcut ca să-l transformăm în dormitor pentru tine.
— Mihai, nu cred că…
— Și am găsit și o firmă care montează bare de sprijin.
— Nu!
Replica a ieșit atât de repede încât toți ne-am uitat la ea.
Doina și-a dres glasul.
— Adică… nu cred că trebuie să cheltuiți atâția bani. Mă simt mai bine.
— Serios? am întrebat.
— Da.
— Ce veste bună!
Am zâmbit.
— Atunci putem face altceva.
— Ce?
— Un control complet.
Doina a devenit palidă.
— Ce fel de control?
— La un specialist. Dacă recuperarea a fost atât de rapidă, ar trebui să știm de ce. Poate tratamentul funcționează.
Mihai a dat din cap.
— Absolut. Sun mâine.
— Nu e nevoie!
De data aceasta, Mihai a observat.
S-a uitat lung la mama lui.
— De ce nu?
— Pentru că… medicul meu știe deja problema.
— Dar ai spus că tratamentul nu te ajută.
— Acum mă ajută.
— Ieri nu te ajuta.
Doina nu a răspuns.
M-am ridicat de la masă.
— Eu zic să mergem. Mai ales că, dacă situația este permanentă, trebuie să discutăm și despre casa ta.
Aproape că a sărit de pe scaun.
— Ce legătură are casa mea?!
— Dacă te muți definitiv aici, nu are sens să rămână goală.
Mihai s-a gândit câteva secunde.
— De fapt… Ioana are dreptate.
— Am putea s-o închiriem, am continuat. Sau chiar s-o vindem. Banii ar putea acoperi îngrijitorul și toate modificările de care ai nevoie aici.
Doina mă privea de parcă tocmai îi propusesem să-i vindem un rinichi.
— Casa mea nu se vinde!
— Bineînțeles că nu facem nimic fără acordul tău.
Am zâmbit.
— Doar încerc să mă gândesc la viitor. Doar ai spus că nu te mai poți descurca singură.
Și atunci am văzut ceva în ochii ei.
Înțelesese.
Nu știu dacă știa exact cât știam eu.
Dar înțelesese că jocul se întorsese împotriva ei.
În următoarea săptămână s-a produs un miracol.
Doina nu mai suna clopoțelul.
A început să coboare singură la micul dejun.
Într-o dimineață și-a făcut chiar cafeaua.
Apoi și-a pus singură hainele la spălat.
După alte două zile, am găsit-o în bucătărie tăind legume.
— Doina?!
S-a întors speriată.
— Ce?
— Stai în picioare de aproape jumătate de oră!
S-a uitat la ceas.
— Nici nu mi-am dat seama.
— Extraordinar.
Mi-am dus mâna la gură.
— Trebuie neapărat să-i spunem medicului.
— Ioana…
— O recuperare atât de rapidă trebuie documentată.
M-a privit lung.
Apoi a pus cuțitul jos.
— Tu știi.
Nu mai avea rost să mă prefac.
— Da.
— De când?
— Din ziua în care am venit acasă mai devreme.
Fața ei s-a golit.
— M-ai văzut?
— Coborând scările. Luând bolul de pe raft.
Am făcut o pauză.
— Și te-am auzit la telefon.
Doina și-a coborât privirea.
— Ioana…
— „Ar trebui s-o vezi când sun clopoțelul.”
A închis ochii.
— Am auzit tot.
Pentru câteva secunde, bucătăria a rămas complet tăcută.
Apoi am întrebat:
— De ce?
Nu a răspuns imediat.
S-a așezat.
Pentru prima dată de când venise în casa mea, nu mai părea nici bolnavă, nici autoritară.
Părea doar bătrână.
— Pentru că îmi plăcea.
— Ce îți plăcea?
— Să aveți nevoie de mine… sau poate să simt că eu încă însemn ceva pentru voi.
Am rămas tăcută.
— Mihai are familia lui. Copiii cresc. Tu ai serviciul tău, viața ta. Eu mă întorc seara într-o casă goală.
Și-a frecat palmele.
— Când am venit aici și toată lumea se preocupa de mine… mi-a plăcut. Apoi am exagerat.
— Ai cumpărat un clopoțel, Doina.
A lăsat capul în jos.
— Știu.
— M-ai chemat de la parter ca să-ți ridic telecomanda.
— Știu.
— Și ai râs de mine.
Asta a durut-o.
Am văzut.
— Pentru asta nu am nicio scuză.
Pentru prima dată în unsprezece ani, Doina nu a adăugat nimic.
Niciun „dar”.
Nicio înțepătură.
Doar:
— Îmi pare rău.
În seara aceea i-am spus și lui Mihai.
Nu eu am făcut-o.
Doina a insistat să-i spună singură.
A stat în fața fiului ei și i-a povestit tot.
Când a terminat, Mihai părea mai degrabă rănit decât furios.
— Mamă… de ce nu mi-ai spus pur și simplu că te simți singură?
Doina și-a șters ochii.
— Pentru că era mai ușor să fiu bolnavă decât să recunosc că sunt singură.
Mihai a oftat.
— Și Ioana?
Doina s-a uitat spre mine.
— Am profitat de ea.
A fost probabil prima dată când am auzit-o recunoscând fără ocolișuri că greșise.
— Și clopoțelul? a întrebat Mihai.
Doina s-a uitat spre noptieră.
— Îl aruncăm.
Am intervenit:
— Nu.
Amândoi s-au uitat la mine.
Am luat clopoțelul și l-am pus pe raftul din bucătărie.
— Rămâne aici.
— De ce? a întrebat Mihai.
— Ca să ne amintim că în casa asta, dacă vrem ceva, folosim cuvintele.
Doina a zâmbit timid.
— Mi se pare corect.
S-a mutat înapoi acasă două săptămâni mai târziu.
Dar lucrurile s-au schimbat.
În fiecare duminică venea la noi la masă.
Uneori mergeam noi la ea.
Mihai o suna mai des.
Copiii au început să petreacă câte o după-amiază la bunica lor.
Iar eu și Doina?
Nu am devenit cele mai bune prietene.
Ar fi fost o minciună.
Încă avea opinii despre mâncarea mea.
Eu încă aveam opinii despre opiniile ei.
Dar apăruse ceva ce nu avuseserăm în unsprezece ani:
limite.
Și, ciudat, odată cu ele a apărut și respectul.
Câteva luni mai târziu, Doina a venit într-o duminică ținând în brațe o plăcintă uriașă.
— Am făcut-o eu.
Am luat tava.
Era grea.
— Ai cărat-o singură până aici?
— Normal.
Apoi, fără să se gândească, a adăugat:
— Doar spatele meu este perfect în regulă.
S-a făcut liniște.
Doina a înghețat.
Eu am privit-o.
Ea m-a privit.
Mihai și-a acoperit fața cu palma.
Și, pentru prima dată de când o cunoșteam…
eu și soacra mea am izbucnit amândouă în râs.
Pe raftul din bucătărie, clopoțelul de aramă era încă acolo.
Nu-l mai folosise nimeni.
Și nici nu mai era nevoie.
Pentru că Doina învățase, în sfârșit, că dacă vrei să fii aproape de familia ta, nu trebuie să-i faci să alerge atunci când suni din clopoțel.
Trebuie doar să le spui că ți-e dor de ei.