Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Radu ținea dosarul în mâini, dar nu-l deschisese încă.
Privirea îi trecea de la Cătălin la Larisa.
— Laura? a repetat el. De ce ți-a spus Laura?
Larisa își revenise suficient cât să încerce să preia controlul.
— Pentru că așa mă chema înainte. Mi-am schimbat prenumele după ce ne-am despărțit. Nu e nicio crimă.
— După ce v-ați despărțit?
Radu s-a întors spre Cătălin.
— Voi doi ați fost împreună?
Cătălin a rămas calm.
— Am fost logodiți.
Mama și-a dus mâna la gură.
Radu s-a uitat la soția lui de parcă nu o mai recunoștea.
— Ai fost logodită cu el?
— A fost cu mulți ani înainte să te cunosc! Ce importanță are?
— Importanța nu este că ați fost împreună, am spus eu. Importanța este felul în care s-a terminat.
Larisa s-a întors spre mine.
— Adriana, nu te băga în lucruri pe care nu le înțelegi.
— Atunci explică-ne tu.
N-a răspuns.
Cătălin s-a apropiat de masă.
— Cu câteva luni înainte de nunta noastră, Laura mi-a spus că mama ei are o problemă gravă și că familia ei are nevoie urgentă de bani.
Larisa a închis ochii.
— Nu face asta.
Cătălin a continuat:
— I-am dat bani. Apoi mi-a mai cerut. Și încă o dată.
Radu și-a coborât privirea spre dosar.
— Cât?
— La final, aproape aceeași sumă pe care a luat-o acum de la mama voastră.
Mama a șoptit:
— Doamne…
Larisa s-a întors spre ea.
— Nu e același lucru!
— Atunci spune-ne care este diferența, am răspuns.
— Mama mea chiar avea probleme!
— Și mașina ta? am întrebat. Chiar a avut nevoie de o reparație de 25.000 de lei?
Tăcere.
Radu a ridicat încet capul.
— Larisa?
— Am avut cheltuieli.
— Ce cheltuieli?
— Nu trebuie să discutăm toate finanțele noastre în fața tuturor!
— Sunt soțul tău.
Vocea lui Radu se schimbase.
Nu mai era confuz.
Era speriat.
— Ce cheltuieli?
Larisa și-a luat geanta.
— Plec.
Radu a prins dosarul înainte ca ea să treacă pe lângă el.
— Nu. Nu până nu-mi spui ce se întâmplă.
— Dă-mi drumul!
— Nu te ține nimeni. Dar dacă pleci acum, eu nu vin cu tine.
Larisa s-a oprit.
Cred că atunci a înțeles că nu mai putea acoperi totul cu încă o poveste.
S-a așezat.
Cătălin a deschis dosarul.
Nu era vreun dosar secret spectaculos.
Erau lucrurile pe care le păstrase după despărțirea lor: mesaje, promisiuni de restituire, câteva dovezi ale sumelor pe care i le împrumutase și fotografia pe care mi-o arătase cu o seară înainte.
— N-am venit aici pentru bani, a spus el. Am renunțat demult să-i mai recuperez. Dar când Adriana mi-a spus că ai făcut același lucru unei femei de 70 de ani, n-am putut să tac.
Radu și-a frecat fruntea.
— Larisa, spune-mi adevărul. Ce ai făcut cu banii mamei?
Ea privea masa.
— Am plătit niște datorii.
— Ce datorii?
— Ale mele.
— Ce datorii, Larisa?
Vocea i s-a frânt.
— Mai multe.
Radu a rămas nemișcat.
— Cât înseamnă „mai multe”?
Ea n-a răspuns.
— Cât?
— Aproape 60.000.
Mama a scăpat lingurița pe farfurie.
— De lei? am întrebat.
Larisa a dat din cap.
Radu părea că nu mai respiră.
— Noi avem datorii de 60.000 de lei și eu nu știu?
— Nu noi. Eu.
— Suntem căsătoriți!
— Tocmai de asta nu ți-am spus!
— Asta nu are niciun sens.
Larisa a început să plângă.
Nu plânsul acela teatral pe care îl văzusem de câteva ori la ea.
De data aceasta îi tremurau mâinile.
— Mi-a fost rușine.
Radu a rămas tăcut.
— Totul a început înainte să te cunosc, a continuat ea. Mama mea a avut probleme și eu am încercat să le rezolv. Am împrumutat bani. Apoi am făcut alt împrumut ca să-l acopăr pe primul. După aceea altul.
Cătălin a privit-o.
— Și mie de ce nu mi-ai spus adevărul?
Larisa și-a șters obrazul.
— Pentru că mi-era frică să nu pleci.
— Și tot am plecat.
— Știu.
Radu a arătat spre mama.
— Dar ea? Ce vină avea mama mea?
Larisa nu l-a putut privi.
— Niciuna.
— I-ai spus că ai nevoie de bani pentru mașină.
— Știu.
— Și când Adriana ți-a cerut să-i dai înapoi, ai spus că mama e pensionară și nu are ce face cu banii.
Larisa și-a acoperit fața.
Mama a vorbit atunci.
Foarte încet.
— Eu ți-aș fi dat banii și dacă-mi spuneai adevărul.
Larisa și-a ridicat ochii.
— Poftim?
— Dacă veneai la mine și spuneai: „Am făcut o prostie și am datorii”, probabil că te ajutam.
Mama s-a uitat spre frigiderul din bucătărie.
— Dar tu m-ai mințit.
Asta a fost replica care a redus-o pe Larisa la tăcere.
Radu s-a ridicat.
— Mâine vreau să văd tot.
— Ce?
— Toate datoriile. Toate împrumuturile. Toate cardurile. Tot ce nu mi-ai spus.
— Radu…
— Tot.
Apoi s-a întors spre mama.
— Iar cei 25.000 îi primești înapoi.
Mama a clătinat imediat din cap.
— Nu vreau să vă las fără bani.
— Mamă, nu tu ne-ai lăsat fără bani.
S-a uitat spre Larisa.
— Banii tăi n-ar fi trebuit atinși niciodată.
Mama avea lacrimi în ochi.
— Dar frigiderul…
Am intervenit:
— Frigiderul îl rezolvăm mâine.
Radu m-a privit.
— Nu. Îl rezolv eu.
Pentru prima dată în seara aceea, am zâmbit.
— Bine.
Cătălin a plecat primul.
L-am condus până la ușă.
— Îmi pare rău că te-am băgat în asta, i-am spus.
— Nu-ți pare rău.
Am râs scurt.
— Bine. Nu foarte tare.
Și el a zâmbit.
Apoi expresia i s-a schimbat.
— Adriana, ai grijă de fratele tău. Ce află în seara asta nu va fi ușor.
Am dat din cap.
— Știu.
Când m-am întors în sufragerie, Larisa își strângea lucrurile.
Radu însă nu-și pusese haina.
— Tu nu vii? l-a întrebat.
— Nu în seara asta.
— Radu…
— Am nevoie să mă gândesc.
Larisa a rămas câteva secunde cu mâna pe geantă.
Apoi s-a uitat spre mama.
— Îmi pare rău.
Mama n-a spus că e în regulă.
Și m-am bucurat că n-a spus-o.
Unele lucruri nu devin „în regulă” doar pentru că cineva își cere scuze.
— Sper să fie adevărat, i-a răspuns mama.
Larisa a plecat.
În următoarele zile, Radu a aflat tot.
Datoriile erau reale.
Și erau mai vechi decât căsnicia lor.
Larisa petrecuse ani întregi mutând bani dintr-o parte în alta, împrumutând ca să acopere alte împrumuturi și inventând explicații pentru oamenii de la care cerea ajutor.
Dar cel mai greu pentru Radu nu a fost suma.
A fost faptul că soția lui dormise lângă el în fiecare noapte fără să-i spună nimic.
Nu s-au despărțit imediat.
Radu i-a pus însă o condiție simplă:
fără alte minciuni.
Au făcut împreună lista tuturor datoriilor și au stabilit un plan pentru a le plăti.
Iar primul nume de pe listă a fost:
Mama.
Două săptămâni mai târziu, am intrat din nou în bucătăria ei.
În locul frigiderului vechi era unul nou.
Pe masă se afla un plic.
— Ce-i ăsta?
Mama a zâmbit.
— Deschide-l.
Înăuntru era dovada că primise înapoi cei 25.000 de lei.
— Toți?
— Toți.
M-am așezat lângă ea.
— Și Larisa?
Mama a oftat.
— M-a sunat ieri.
— Ce voia?
— Să-și ceară scuze.
— Și?
Mama s-a gândit puțin.
— I-am spus că o iert.
Am ridicat sprâncenele.
— Atât de repede?
— Adriana, am 70 de ani. Nu vreau să-mi petrec anii care mi-au rămas urând pe cineva.
Apoi a ridicat un deget.
— Dar nu i-am spus că îi mai împrumut vreodată bani.
Am izbucnit în râs.
— Așa te vreau.
Mama a râs și ea.
Apoi a devenit serioasă.
— Știi ce m-a durut cel mai tare?
— Ce?
— Nu că mi-a luat banii.
A privit plicul.
— Ci că m-a făcut să mă simt proastă pentru că am avut încredere în ea.
I-am luat mâna.
— Să ajuți pe cineva nu te face proastă.
— Poate.
A zâmbit.
— Dar data viitoare când cineva îmi cere 25.000 de lei, te sun înainte.
— Nu.
— Nu?
— Mă suni înainte să-i dai și 25 de lei.
Mama a început să râdă.
Și atunci mi-am dat seama că, într-un fel ciudat, frigiderul acela stricat ne făcuse un serviciu.
Dacă ar mai fi funcționat încă un an, poate că mama n-ar fi cerut niciodată banii înapoi.
Poate că Radu n-ar fi aflat niciodată despre datorii.
Poate că Larisa ar fi continuat să împrumute, să ascundă și să mintă până când nu mai rămânea nimic de salvat.
Uneori adevărul nu intră în viața ta cu zgomot.
Uneori începe cu puțină apă pe podeaua bucătăriei și un frigider care nu mai răcește.
Iar de data asta, 25.000 de lei aproape că au rupt o familie.
Dar au obligat-o, în sfârșit, să nu mai trăiască într-o minciună.