Soțul meu a luat pe ascuns banii strânși pentru acoperiș și i-a cumpărat mamei lui 21 de zile la Băile Felix. Mie mi-a aruncat pe masă o listă: „Cartofii, grădina și gardul până duminică.” Atunci am intrat în dormitor și mi-am făcut bagajul…

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Când am ieșit din bloc cu geanta după mine, mă așteptam ca Mihai să mă urmeze.

N-a făcut-o.

Probabil era prea ocupat să-i explice mamei lui de ce femeia care trebuia să plece a doua zi la țară tocmai își luase concediu de la întreaga familie.

Am comandat un taxi și, după zece minute, eram în drum spre gară.

Telefonul a vibrat.

Mihai.

Am respins apelul.

A sunat din nou.

Și din nou.

La al patrulea apel am răspuns.

— Ce este?

— Elena, unde ești?

— În taxi.

— Asta văd și eu că ai plecat! Unde te duci?

— La mare. Ți-am spus.

— Dar mâine trebuie să mergi la țară!

Am privit pe geam și aproape am râs.

— Nu, Mihai. Tu ai decis că trebuie să merg la țară. Eu n-am decis nimic.

— Și cine face toate lucrurile alea?

— Ai lista.

— Elena, vorbesc serios!

— Și eu.

A urmat o tăcere.

— Când te întorci?

— Când termin concediul.

— Adică?

— Cinci zile.

— CINCI ZILE?!

Am îndepărtat telefonul de ureche.

— Nu mai țipa.

— Mama pleacă trei săptămâni! Cine se ocupă de grădină?

Am zâmbit.

— Tu.

Și am închis.

A doua zi dimineață m-am trezit într-o cameră mică de hotel din Eforie Nord.

Nu era nimic luxos.

Un pat mare, un balcon mic și marea la câteva minute de mers pe jos.

Dar pentru prima dată după foarte mult timp nu trebuia să pregătesc micul dejun nimănui.

Nu trebuia să mă uit la ceas.

Nu mă aștepta nicio listă.

Mi-am băut cafeaua pe balcon.

La 8:17, telefonul a vibrat.

Mesaj de la Mihai:

„Unde este cheia de la magazia de la țară?”

N-am răspuns.

La 8:31:

„Elena, serios. Nu găsesc cheia.”

La 8:46:

„Am găsit-o.”

Am zâmbit.

La 10:12:

„Care sunt roșiile care trebuie legate?”

Am început să râd.

După douăzeci de ani în care Mihai îmi spusese că „nu e mare lucru”, descoperea pentru prima dată că nici măcar nu știa ce trebuia făcut.

I-am răspuns:

„Ai lista.”

Au trecut exact două minute.

„Foarte amuzant.”

Pentru mine chiar era.

Pe la prânz, în timp ce stăteam pe plajă cu o carte în mână, telefonul a sunat.

Doina.

Am fost tentată să nu răspund.

Apoi m-am răzgândit.

— Bună ziua.

— Elena, ce se întâmplă cu tine?

Nici măcar „bună”.

— Mă odihnesc.

— Mihai mi-a spus că ai plecat la mare!

— Atunci știți ce se întâmplă.

— Dar cum să pleci tocmai acum? Eu sunt la tratament!

— Știu.

— Cine se ocupă de casă?

— Fiul dumneavoastră.

S-a lăsat tăcerea.

— Mihai nu știe să facă toate astea.

Asta era.

Fraza pe care așteptasem s-o aud fără să știu.

— Și eu de unde am știut?

— Tu ai făcut mereu…

— Exact.

Doina tăcu.

— Elena, eu nu am vrut să te supăr.

— Nu sunt supărată.

Și era adevărat.

Nu mai eram.

— Dar căpșunile trebuie plivite, continuă ea. Și cenușa…

Am închis ochii.

— Doina, ascultați-mă. Aveți un fiu de 48 de ani. Este sănătos. Are două mâini. Dacă dumneavoastră considerați că toate acele lucruri sunt urgente, vorbiți cu el.

— Dar el muncește!

Am râs.

— Și eu ce fac de luni până vineri?

N-a răspuns.

— Exact.

Am închis.

Seara, Mihai mi-a trimis o fotografie.

M-am uitat la ea câteva secunde.

Era gardul.

Mai exact, vreo doi metri din gard.

Vopseaua era întinsă atât de prost încât se vedeau dâre peste tot.

Sub fotografie scrisese:

„Nu e chiar așa ușor cum pare.”

De data asta i-am răspuns imediat:

„Nu.”

Atât.

A doua zi n-a mai trimis nimic până după-amiază.

Apoi telefonul a sunat.

— Ce-ai pățit? am întrebat.

— Nimic.

Vocea lui suna ciudat.

— Mihai?

— Mă doare spatele.

Mi-am mușcat buza ca să nu râd.

— De la ce?

— Am scos buruienile dintre căpșuni.

— Toate?

— Jumătate.

— Și cartofii?

— Elena…

— Te ascult.

— Cum naiba făceai toate astea într-un weekend?

M-am uitat spre mare.

— Nu le făceam într-un weekend.

— Cum adică?

— Uneori veneam vinerea după serviciu. Alteori mă întorceam duminică seara târziu. Uneori îmi luam o zi de concediu.

Tăcere.

— Nu mi-ai spus.

— Ba da.

— Nu-mi amintesc.

— Asta este problema, Mihai. Eu îți spuneam. Tu nu ascultai.

N-a mai avut replică.

În a treia zi, Doina l-a sunat în timp ce era la țară.

Aveam să aflu conversația chiar de la el.

— Ai legat roșiile?

— Nu încă.

— Dar cartofii?

— I-am făcut ieri.

— Și căpșunile?

— Mamă, sunt singur!

— Păi Elena cum putea?

Mihai mi-a povestit mai târziu că atunci a rămas cu telefonul în mână și n-a știut ce să spună.

Pentru că exact aceeași întrebare începuse să și-o pună și el.

Cum putea Elena?

Cum putea să muncească toată săptămâna, să facă cumpărături, mâncare și curățenie, iar în weekend să plece la țară și să continue?

Răspunsul era simplu.

Puteam pentru că nimeni nu mă întrebase vreodată dacă mai pot.

În a patra zi, Mihai nu m-a sunat deloc.

Seara am găsit un singur mesaj:

„Am fost la casă cu un meseriaș pentru acoperiș.”

M-am ridicat în pat.

Am răspuns:

„Și?”

Telefonul a sunat imediat.

— Mi-a spus că nu mai putem amâna până la toamnă.

— Știu.

— Lemnul e afectat într-o zonă.

— Știu și asta.

— De ce nu mi-ai spus?

Am închis ochii.

— Mihai, ți-am spus de cel puțin zece ori.

A urmat o tăcere lungă.

— Bine, a spus în cele din urmă.

Era pentru prima dată când nu încerca să se apere.

— Cât ne mai lipsește?

— Destul. Pentru că ai luat banii.

— Știu.

— Fără să mă întrebi.

— Știu.

Vocea lui era diferită.

— Elena… am greșit.

Am rămas tăcută.

— Mama avea nevoie de tratament și m-am gândit…

— Nu faptul că ai vrut să-ți ajuți mama este problema.

— Știu.

— Problema este că ai hotărât singur că banii mei, timpul meu și weekendurile mele sunt la dispoziția voastră.

— Știu.

— Și după aceea mi-ai pus lista pe masă.

— Știu.

Am zâmbit amar.

— Ai învățat un cuvânt nou.

A râs puțin.

— Se pare că da.

Apoi a spus:

— Când vii acasă?

— Poimâine.

— Bine.

— Atât?

— Atât.

Și, înainte să închidă:

— Bucură-te de mare.

Pentru prima dată de când plecasem, am simțit că poate înțelesese ceva.

Când m-am întors, Mihai mă aștepta în apartament.

Pe masa din bucătărie era o foaie.

Pentru o secundă am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Dacă asta este altă listă…

— Este.

M-am uitat la el.

— Mihai!

— Citește-o.

Am luat foaia.

Nu scria „cartofi”.

Nici „roșii”.

Nici „gard”.

Scria:

„Acoperiș — cerut trei oferte.”

„Vând jantele și sculele pe care nu le folosesc.”

„Pun banii înapoi în fondul pentru casă.”

„La țară mergem împreună sau nu merge niciunul.”

Și ultimul rând:

„Nu mai hotărăsc pentru tine.”

Am lăsat foaia jos.

— Asta ai scris tu?

— Nu, vecinul.

Am ridicat sprâncenele.

Mihai a zâmbit.

— Da, eu.

S-a apropiat, dar s-a oprit la câțiva pași.

— Nu pot să pun banii la loc imediat. Dar pot să repar ce am făcut.

— Nu este doar despre bani.

— Știu.

De data asta, când a spus-o, l-am crezut.

Doina s-a întors după trei săptămâni de la Băile Felix.

Arăta odihnită.

Mihai a luat-o de la gară.

Eu n-am mers.

În seara aceea a venit la noi.

A adus magneți de frigider, niște napolitane și o pungă cu suveniruri.

După zece minute a întrebat:

— Elena, când mergi la țară? Că au crescut iar buruienile.

Mihai și-a lăsat cana jos.

— Mamă.

— Ce?

— Merg eu sâmbătă.

Doina s-a uitat la el.

— Tu?

— Da.

— Dar Elena știe mai bine ce trebuie făcut.

Mihai a ridicat din umeri.

— Atunci o întreb. Dacă vrea să vină, vine. Dacă nu, mă descurc.

Doina s-a uitat spre mine.

Eu n-am spus nimic.

— Dar sunt multe de făcut…

Mihai a zâmbit.

— Știu, mamă. Am lista.

Mi-am ascuns zâmbetul în cana de cafea.

În vara aceea, acoperișul a fost reparat.

N-am făcut rost de bani printr-un miracol.

Am strâns din nou.

Mihai și-a vândut câteva lucruri pe care le ținea de ani întregi în garaj.

Am renunțat la alte cheltuieli.

Dar de data aceasta am decis împreună.

Iar casa de la țară?

N-am abandonat-o.

Doar că n-am mai fost singura persoană care muncea acolo.

Uneori mergeam amândoi.

Alteori mergea Mihai.

Uneori nu mergea niciunul.

Și, surprinzător, lumea continua să se învârtă chiar dacă roșiile erau legate cu două zile mai târziu.

Într-o duminică, spre sfârșitul verii, stăteam pe veranda proaspăt reparată.

Mihai a venit din grădină și s-a lăsat greu pe scaun.

— Gata.

— Ce-ai făcut?

— Cartofii.

— Și?

— Îi urăsc.

Am izbucnit în râs.

— Ți-am spus.

— Credeam că exagerezi.

— Știu.

S-a uitat spre mine.

— Elena?

— Da?

— Îmi pare rău că a trebuit să pleci ca să înțeleg.

Nu i-am spus că nu contează.

Pentru că ar fi fost o minciună.

Conta.

Douăzeci de ani nu dispar într-un weekend.

Dar uneori schimbarea începe dintr-un lucru foarte mic.

Dintr-un „nu”.

Dintr-o geantă făcută în zece minute.

Dintr-un bilet spre mare.

Sau din momentul în care omul care ți-a pus o listă de treburi pe masă rămâne singur cu ea în mână și descoperă, în sfârșit, câtă muncă se ascundea în spatele lucrurilor pe care el le considera atât de simple.

În seara aceea am privit acoperișul nou, apoi grădina.

Și mi-am amintit de foaia pe care Mihai mi-o aruncase pe masă.

„Cartofii. Căpșunile. Roșiile. Pomii. Gardul.”

N-am regretat nicio secundă că am lăsat-o acolo.

Pentru că după douăzeci de ani de căsnicie, cea mai importantă treabă de pe listă nu era în grădină.

Era una pe care o amânasem prea mult:

să învăț să spun „nu” atunci când toată lumea se obișnuise ca răspunsul meu să fie mereu „da”.