Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Radu citea și recitea primul rând de pe foaia cu antetul spitalului, dar parcă mintea lui refuza să înțeleagă.
— Adriana știa asta când am plecat?
Tanti Mariana dădu încet din cap.
— Aflase chiar atunci.
— Și nu mi-a spus?
Femeia îl privi lung.
— Deschide scrisoarea, Radu.
Cu mâinile tremurând, desfăcu foaia împăturită.
Scrisul Adrianei îi era atât de cunoscut încât numai vederea lui îl duru.
„Radu,
Dacă citești scrisoarea asta, înseamnă că într-o zi te-ai întors.
În ziua în care ai plecat, aveam în geantă rezultatele analizelor. Te așteptam acasă ca să-ți spun că sunt bolnavă și că medicii vor să încep tratamentul cât mai repede.
N-am mai apucat.
Am găsit bilețelul tău pe masa din bucătărie.
Am vrut să te sun. Am avut telefonul în mână de zeci de ori. Dar ce puteam să-ți spun?
«Întoarce-te, pentru că sunt bolnavă»?
Nu voiam să rămâi lângă mine din milă.
Fratele meu ne-a chemat în Canada. M-a ajutat să continui investigațiile și tratamentul, iar fetele sunt cu mine.
Nu știu ce va urma.
Dar știu că trebuie să lupt pentru ele.
Dacă te-ai întors pentru că relația pentru care ne-ai părăsit s-a terminat, sper să fi înțeles măcar ceva din toate astea.
Fetele au avut nevoie de tine.
Eu am avut nevoie de tine.
Iar tu ai ales să nu fii acolo.
Adriana.”
Radu coborî scrisoarea.
— Ce are?
Tanti Mariana trase aer în piept.
— Cancer.
Cuvântul căzu greu între ei.
Radu își duse mâna la gură.
— Nu…
— Ba da.
— Dar… acum cum este?
— Urmează tratamentul.
— Și fetele?
— Sunt cu fratele ei și cu familia lui.
Radu începu să se plimbe pe palier.
— Trebuie să vorbesc cu ea.
— De ce?
Se opri.
— Cum adică de ce? Este soția mea!
— Fosta ta soție, Radu.
Cuvintele îl loviră.
Tanti Mariana continuă:
— Când a avut nevoie de un soț, tu erai cu altă femeie.
Radu își coborî privirea.
— Știu.
— Nu. Abia acum începi să înțelegi.
Florile erau încă pe podea, lângă perete.
Buchetul cu care venise convins că poate repara un an de absență părea acum ridicol.
— Vreau să merg la ele.
— Pentru cine?
— Pentru Adriana. Pentru fete.
— Sau pentru tine?
Radu ridică ochii.
— Ce vreți să spuneți?
— Dacă te duci acolo doar ca să te ierte Adriana și să poți dormi tu liniștit, mai bine rămâi aici.
Femeia făcu o pauză.
— Dar dacă ești pregătit să fii tată chiar și în cazul în care Adriana nu te va mai primi niciodată înapoi, atunci du-te.
Patru zile mai târziu, Radu cobora dintr-un taxi în fața unei case de la marginea orașului Toronto.
Nu dormise aproape deloc în avion.
Îl sunase pe Andrei, fratele Adrianei.
Conversația durase mai puțin de două minute.
— Vreau să-mi văd fetele.
— Ele vor decide dacă vor să te vadă.
— Și Adriana?
La celălalt capăt fusese liniște.
— Adriana nu-ți datorează nimic, Radu.
Acum, în fața casei, înțelegea.
Nu venise să-și ia familia acasă.
Nu mai exista acel „acasă”.
Sună.
Andrei îi deschise.
— Intră.
Radu păși în hol.
Și atunci auzi pași pe scări.
Ridică privirea.
Fiica lui cea mare se oprise la jumătatea treptelor.
Pentru o clipă, Radu aproape zâmbi.
— Iubita mea…
Fata nu coborî.
Nu alergă spre el.
Nu-i spuse „tata”.
Doar îl privi.
— De ce ai venit?
Radu simți că întrebarea îl doare mai tare decât orice reproș.
— Să vă văd.
— Acum?
— Știu că…
— Mama te-a așteptat.
Radu tăcu.
— În primele săptămâni, continuă fata. De fiecare dată când suna telefonul, credea că ești tu.
Radu simți cum îi ard ochii.
— Îmi pare rău.
— Și mie.
Apoi fata se întoarse și urcă înapoi.
Radu nu încercă s-o oprească.
Pentru prima dată în viața lui înțelesese că „îmi pare rău” nu era o cheie care deschidea automat toate ușile.
Adriana era într-o cameră de la etaj.
Când Radu intră, aproape că nu o recunoscu.
Slăbise.
Avea părul mult mai scurt, iar chipul îi era obosit.
Dar privirea era aceeași.
Adriana se uită la el câteva secunde.
— Ai venit.
— Da.
— Mariana ți-a dat scrisoarea.
— Da.
Radu se așeză, dar nu îndrăzni să se apropie.
— Adriana…
— Dacă ai venit să-mi spui că vrei să ne împăcăm, ai făcut drumul degeaba.
— Nu.
Ea păru surprinsă.
Radu își strânse mâinile.
— Asta credeam când m-am dus la apartament. Că mă întorc, îți cer iertare și cumva…
Râse amar.
— …totul o să fie ca înainte.
Adriana nu spuse nimic.
— Apoi am găsit casa goală.
Radu ridică ochii spre ea.
— Și am înțeles că viața voastră nu a stat pe loc un an întreg așteptând să-mi vină mie mintea la cap.
Adriana își întoarse privirea spre fereastră.
— Nu.
— Nu-ți cer să mă primești înapoi.
— Atunci ce vrei?
Radu înghiți greu.
— Vreau să-mi dai voie să încerc să fiu tatăl fetelor mele.
— Trebuia să fii tatăl lor și anul trecut.
— Știu.
— Când cea mică plângea noaptea și mă întreba de ce tata nu mai vine acasă, trebuia să fii tatăl lor.
Radu își coborî capul.
— Știu.
— Când eu intram la tratament și ele rămâneau cu Andrei, trebuia să fii tatăl lor.
— Știu.
Adriana îl privi.
— Nu mai spune că știi. Pentru că n-ai fost acolo.
Radu nu se apără.
Nu mai avea cu ce.
— Atunci spune-mi ce pot face acum.
Adriana tăcu mult.
— Ai răbdare.
— Atât?
— Nu. Ai consecvență. Dacă le promiți că vii, vii. Dacă spui că suni, suni. Dacă sunt furioase, le lași să fie furioase. Dacă nu vor să te vadă, nu le faci să se simtă vinovate.
Apoi adăugă:
— Și nu folosi boala mea ca să te transformi pe tine în victimă.
Radu dădu din cap.
— Bine.
Nu s-au împăcat.
Nu în săptămâna aceea.
Nici în lunile care au urmat.
Radu și-a prelungit șederea în Canada și a închiriat un apartament mic.
La început, fetele îl vedeau rar.
Apoi cea mică acceptă să iasă cu el la o înghețată.
După câteva săptămâni, cea mare îl lăsă s-o ducă la școală.
Au existat zile în care îl respingeau.
Și zile în care îi reproșau lucruri la care el nu avea niciun răspuns.
Radu nu mai plecă.
Nu mai făcu promisiuni mari.
Pur și simplu apărea.
Din nou.
Și din nou.
Și din nou.
Adriana continua tratamentul.
Au fost luni grele, dar organismul ei a răspuns, iar medicii au început să vorbească, pentru prima dată, cu un optimism prudent despre viitor.
Într-o după-amiază, după un control, Radu o conduse acasă.
În fața porții, Adriana îl opri.
— Radu.
— Da?
— Îți mulțumesc pentru ce faci pentru fete.
El o privi.
— Sunt tatăl lor.
— Acum începi din nou să fii.
Radu simți un nod în gât.
— Crezi că într-o zi ai putea să mă ierți?
Adriana rămase câteva clipe tăcută.
— Poate că te-am iertat deja.
Ochii lui se lumină.
Dar ea continuă:
— Să ierți pe cineva nu înseamnă că trebuie să te întorci la el.
Radu înțelese.
Și, pentru prima dată, nu încercă să negocieze.
— Ai dreptate.
Un an mai târziu, Adriana era mult mai bine.
Fetele aveau din nou un tată prezent în viața lor.
Iar Radu învățase cea mai grea lecție a vieții sale.
În ziua în care plecase la amantă, crezuse că familia lui era ceva sigur.
Ceva ce putea abandona și găsi tot acolo dacă vreodată se răzgândea.
Dar oamenii nu sunt obiecte pe care le lași într-o cameră și le recuperezi când îți este dor de ele.
Când se întorsese după un an cu o valiză și un buchet de flori, găsise apartamentul gol.
La început crezuse că aceea fusese pedeapsa lui.
Nu fusese.
Adevărata pedeapsă fusese să înțeleagă că, în timp ce el își trăia aventura, femeia pe care o abandonase lupta pentru viața ei, iar cele două fete ale lui învățau să trăiască fără tată.
Adriana nu s-a întors la el.
Și Radu a acceptat asta.
Pentru că unele greșeli pot fi iertate.
Dar iertarea nu înseamnă că primești înapoi viața pe care ai ales singur s-o pierzi.