Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mihai a rămas mult timp în fața laptopului.
A derulat înregistrarea înapoi.
Apoi din nou înainte.
Nu exista nicio îndoială.
Era Milana.
Fiica lui de opt ani venea la mormântul Cătălinei, lua trandafirii galbeni și lăsa în loc câteva flori de câmp.
Dar ceva îl tulbura și mai tare.
Copilul nu se purta ca un hoț.
Înainte să ia florile, Milana stătea în fața fotografiei Cătălinei și vorbea.
Uneori minute întregi.
A doua zi, Mihai a așteptat până când fata s-a întors de la școală.
— Milana, trebuie să vorbim.
Fetița și-a lăsat ghiozdanul jos.
— Am făcut ceva?
Mihai a deschis laptopul și i-a arătat imaginea.
Milana a încremenit.
— Ai pus cameră?
— Da.
Fetița și-a coborât capul.
— Îmi pare rău.
— Nu sunt supărat pentru flori. Vreau să înțeleg.
S-a așezat în fața ei.
— De ce iei trandafirii de la mormântul mamei?
Milana nu răspunse.
— Poți să-mi spui orice.
Ochii fetiței se umplură de lacrimi.
— Pentru că ei îi plăceau.
Mihai se încruntă.
— Tocmai de aceea îi duc.
— Știu.
— Atunci?
Milana începu să plângă.
— Nu vreau să-i mai dai lucrurile care îi plac.
Mihai simți un gol în stomac.
— De ce?
— Pentru că mama Cati nu era bună cu mine când tu nu erai acasă.
Cuvintele îl loviră din plin.
— Ce vrei să spui?
Fetița își șterse obrazul.
— Îmi spunea că nu sunt copilul ei adevărat.
Mihai rămase nemișcat.
— Când?
— De multe ori.
— De ce nu mi-ai spus?
— Mi-a zis că dacă îți spun, o să mă trimită înapoi.
Mihai se ridică brusc.
— Înapoi unde?
Milana îl privi speriată.
— La centrul de copii.
În acel moment, toate lucrurile pe care Mihai refuzase să le vadă în ultimul an începură să capete alt sens.
Milana care se lipea de bonă când Cătălina intra în cameră.
Fetița care găsea mereu un motiv să nu rămână singură cu ea.
Iritarea tot mai mare a soției lui.
Ușile trântite.
Tăcerile.
El le pusese pe seama oboselii.
— Ce altceva îți mai spunea?
Milana își frământă mâinile.
— Că într-o zi o să aibă copilul ei adevărat și atunci n-o să mai fie loc pentru mine.
Mihai simți că i se taie respirația.
O trase pe Milana la piept.
— Ascultă-mă bine. Tu ești fiica mea. Nimeni nu te trimite nicăieri. Ai înțeles?
Fetița dădu din cap.
— Niciodată?
— Niciodată.
A ținut-o strâns câteva clipe.
Apoi Milana șopti ceva.
— Tati…
— Da?
— Mai este ceva.
— Spune-mi.
Fetița se desprinse din brațele lui.
— Eu nu cred că mama Cati este în mormântul acela.
Mihai se uită la ea.
— Ce?
— Am văzut-o.
Pentru câteva secunde n-a reușit să spună nimic.
— Pe cine?
— Pe mama Cati.
— Milana, mama Cati a murit.
— Nu.
Vocea copilului devenise surprinzător de hotărâtă.
— Am văzut-o la mall.
Mihai simți cum i se răcește sângele.
— Când?
— Acum două săptămâni.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că am crezut că o să spui că inventez.
— Erai sigură că era ea?
— Da.
— Poate era o femeie care semăna cu ea.
Milana clătină din cap.
— Era ea. Avea părul mai scurt și ochelari, dar era mama Cati.
Apoi adăugă:
— Era cu un bărbat.
În noaptea aceea Mihai n-a dormit.
Pentru prima dată de la accident, a scos din dulap lucrurile Cătălinei.
Laptopul ei era încă acolo.
Nu-l deschisese niciodată.
Parola era cea pe care o folosise ani întregi.
Data nunții lor.
A găsit fotografii.
Facturi.
Mesaje de serviciu.
Nimic neobișnuit.
Până când a descoperit că soția lui folosise și o a doua adresă de e-mail.
Acolo apărea repetat același nume:
Alexandru.
Mihai începu să citească.
Cu fiecare mesaj simțea că femeia pe care o plânsese patru luni devenea o străină.
Cătălina avea o relație cu acel bărbat.
Discutaseră despre plecare.
Despre o viață nouă.
Despre bilete cumpărate.
Despre momentul în care aveau să dispară.
Și despre Mihai.
Unul dintre ultimele mesaje era suficient:
„După asta nu mă mai întorc. Vreau să încep de la zero.”
Mihai închise laptopul.
Nu mai știa ce să creadă.
Avea un certificat de deces.
Avusese loc un accident.
Fusese înmormântată o persoană despre care autoritățile îi spuseseră că era soția lui.
Dar copilul lui susținea că o văzuse vie.
Iar acum avea în față dovezi că Cătălina plănuise să dispară.
Nu încercă să rezolve singur misterul.
A doua dimineață s-a dus la poliție.
Ceea ce a urmat a durat săptămâni.
Au fost reverificate datele accidentului.
Au fost analizate mesajele și deplasările Cătălinei.
Identificarea victimei din mașină fusese extrem de dificilă din cauza incendiului, iar noile informații au făcut ca dosarul să fie redeschis.
Mihai nu i-a povestit Milanei fiecare detaliu.
Era copil.
Nu trebuia să poarte pe umeri problemele adulților.
Până într-o după-amiază când telefonul lui a sunat.
După convorbire, Mihai a rămas nemișcat în sufragerie.
Milana îl observă.
— Tati?
El se întoarse spre ea.
— Aveai dreptate.
Fetița nu întrebă despre ce.
Știa.
— Era ea?
Mihai dădu încet din cap.
Cătălina era în viață.
Fusese găsită de autorități alături de Alexandru.
Ce se întâmplase exact în noaptea accidentului și cine era persoana aflată în mașină deveniseră acum parte dintr-o anchetă pe care Mihai nu mai încerca să o deslușească singur.
Pentru el exista un singur adevăr care conta în clipa aceea:
își petrecuse patru luni plângând o femeie care alesese să dispară din viața lui.
Iar fiica lui trăise tot acel timp cu un adevăr pe care îi fusese frică să-l spună.
În seara aceea, Milana s-a așezat lângă el pe canapea.
— Tati?
— Da?
— Pot să te întreb ceva?
— Orice.
— Acum că știm că mama Cati nu e acolo…
Fetița ezită.
— Putem să nu mai mergem la mormânt?
Mihai o privi.
Pentru prima dată înțelese ce reprezentase acel loc pentru copil.
Pentru el fusese locul în care își plângea soția.
Pentru Milana fusese mormântul unei femei care o făcuse să creadă că nu aparținea familiei lor.
— Nu trebuie să mai mergem niciodată dacă nu vrei.
Milana tăcu.
Apoi întrebă:
— Dar cine e acolo?
Mihai nu avea încă un răspuns complet.
— O persoană care merită să afle cineva adevărul despre ea.
Milana se gândi.
— Atunci florile mele de câmp pot să rămână?
Mihai simți cum i se strânge gâtul.
— Sigur că da.
— Trandafirii galbeni erau pentru mama Cati.
— Știu.
— Eu nu mai vreau să-i duc trandafiri.
Mihai îi mângâie părul.
— Nici nu trebuie.
După câteva zile, tatăl și fiica s-au întors împreună la cimitir.
Pentru ultima dată.
Mihai nu avea trandafiri galbeni.
Milana ținea în mâini un buchet simplu de margarete albe.
Le-a așezat lângă piatră.
Apoi s-a întors spre tatăl ei.
— Gata?
Mihai îi întinse mâna.
— Gata.
Milana îl prinse de mână și porniră împreună spre ieșire.
Mihai nu se mai uită în urmă.
Patru luni crezuse că misterul era cineva care fura florile de pe mormântul soției sale.
Dar adevărul fusese mult mai dureros.
Florile nu dispăreau pentru că un străin voia trandafirii.
Dispăreau pentru că o fetiță de opt ani încerca, în singurul mod pe care îl găsise, să-i spună tatălui ei că femeia pe care el o plângea nu fusese femeia pe care el crezuse că o cunoaște.
Iar dintre toate lucrurile descoperite atunci, Mihai a rămas cu o singură vinovăție:
că fusese atât de ocupat să-și plângă soția, încât aproape nu observase cât de mult avusese nevoie fiica lui să fie ascultată.
Din ziua aceea, Milana nu a mai trebuit să se întrebe dacă era copilul „adevărat” al cuiva.
Pentru Mihai, răspunsul fusese întotdeauna același.
Era fiica lui. Și asta era tot ce conta.