Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Atunci cred că ar trebui să aflați cât au pus, de fapt, „amărâții” mei.
Am întors foaia spre Dorina.
Soacra mea s-a aplecat peste masă. Costin a făcut și el un pas înainte.
— Ce-i asta? întrebă ea.
— Lista cheltuielilor de la nuntă. Am păstrat-o pentru că tata a insistat să avem totul clar.
Am arătat prima sumă.
— Părinții mei au plătit cincisprezece mii de lei pentru restaurant.
Dorina clipi.
— Nu se poate.
— Se poate. Uite transferul.
Am pus extrasul lângă listă.
— Și încă cinci mii pentru alte cheltuieli. Douăzeci de mii de lei în total.
În cameră se făcu liniște.
Mihai se apropie și luă foaia.
— Douăzeci de mii?
— Da.
Dorina își reveni repede.
— Bine, și ce vrei să demonstrezi? Noi am avut rude multe la nuntă.
— Nu vreau să demonstrez nimic. Dumneavoastră ați venit să faceți socoteala.
Am arătat spre banii din mâna lui Costin.
— Așa că o facem corect.
M-am întors spre soțul meu.
— Cât le-ai pregătit?
Costin ezită.
— Zece mii.
Am crezut că n-am auzit bine.
— Zece mii?!
— Mama mi-a spus că…
— Nu te-am întrebat ce ți-a spus mama. Te-am întrebat de ce ai scos zece mii de lei din economiile noastre fără să-mi spui.
Dorina interveni imediat:
— Pentru că o bună parte din banii de la nuntă au venit de la rudele noastre!
— Nu.
Am scos ultima foaie.
— Am păstrat și lista plicurilor.
Costin își trecu mâna peste față.
— Alina, chiar trebuie să facem asta?
— Acum trebuie.
Am început să citesc.
Nu fiecare nume.
Nu fiecare sută de lei.
Doar totalurile.
Când am terminat, socrul meu a fost primul care a înțeles.
— Dorina…
Ea îl privi.
— Ce?
— Nu sunt banii noștri.
— Mihai, te rog.
— Nu. Fata are dreptate.
Dorina se înroși.
— Tu de partea cui ești?
— De partea socotelii pe care ai venit chiar tu s-o faci.
Apoi luă teancul din mâna fiului său, numără cinci mii de lei și îi întinse Dorinei.
— Atât le-am dat noi.
Restul banilor îi puse înapoi pe masă.
Dorina se uită la el de parcă o trădase.
— Și rudele noastre?
— Rudele au făcut cadouri mirilor, nu nouă.
Pentru prima dată în seara aceea, soacra mea nu mai avea răspuns.
Și-a smuls geanta de pe fotoliu.
— Foarte bine. Dacă pentru cinci mii de lei trebuie să suport asemenea umilință…
— Stați puțin.
S-a întors spre mine.
— Ce mai este?
M-am apropiat și am luat banii de pe masă.
I-am întins.
— Luați-i.
Costin mă privi surprins.
— Alina…
— Sunt banii pe care i-ați oferit dumneavoastră. Dacă acum considerați că au fost împrumut, luați-i.
Dorina îi luă.
— Dar de astăzi înainte, să nu mai spuneți niciodată că ne-ați făcut vreun cadou.
Tăcu.
— Și mai ales să nu-i mai numiți „amărâți” pe părinții mei. Tata a lucrat sâmbăta luni întregi pentru nunta asta. Mama a făcut ore suplimentare. Nu pentru că le-am cerut. Pentru că au vrut să ne ajute.
Mi s-a strâns vocea, dar am continuat.
— Ei n-au venit niciodată să ceară nimic înapoi.
Mihai coborî capul.
Dorina strânse banii în mână.
— Hai să plecăm.
Se îndreptă spre ușă.
Mihai rămase însă câteva secunde.
— Alina…
— Da?
— Îmi pare rău pentru ce s-a spus despre părinții tăi.
Am dat din cap.
Apoi se întoarse spre fiul lui.
— Și tu ai făcut o prostie mare.
Costin îl privi.
— Tată…
— Nu banii sunt problema. Trebuia să vorbești cu nevasta ta înainte să te atingi de economiile voastre.
Dorina îl strigă de pe hol:
— Mihai!
Socrul meu plecă.
Ușa se închise.
Am rămas singură cu Costin.
El se lăsă pe canapea.
— Îmi pare rău.
N-am răspuns.
Am strâns foile și le-am pus înapoi în plic.
— Alina, spune ceva.
— Ce vrei să spun?
— Că mă ierți.
M-am uitat la el.
— Tu încă nu ai înțeles pentru ce trebuie să te iert.
— Pentru bani.
— Nu.
M-am așezat în fața lui.
— Mama ta a venit după cinci mii de lei. Dacă asta era tot, îi dădeam și terminam discuția.
— Atunci pentru ce?
— Pentru că tu pregătiseși zece mii.
Tăcu.
— Zece mii din banii noștri, Costin. Fără să mă întrebi.
— Voiam să evit scandalul.
— Și când mama ta i-a numit pe părinții mei „amărâți”, tot scandalul voiai să-l eviți?
Privirea îi căzu în podea.
— Trebuia să spun ceva.
— Da.
— Am greșit.
— Da.
Nu-l mai văzusem niciodată atât de lipsit de replică.
— Alina, mama este… complicată.
— Mama ta poate fi cum vrea ea. Eu nu sunt căsătorită cu mama ta.
L-am privit direct.
— Sunt căsătorită cu tine.
A ridicat ochii.
— Și dacă vrem să rămânem căsătoriți, trebuie să înțelegi ceva de acum: nimeni nu hotărăște ce se întâmplă cu banii noștri în afară de noi doi.
— Înțeleg.
— Nu. Sper că vei înțelege. Pentru că astăzi ai făcut exact invers.
Am luat teancul rămas și l-am pus înapoi în plicul cu economii.
Apoi i-am spus:
— Mama ta a venit după banii ei. Tu ai fost la un pas să-i dai și pe ai mei.
Costin închise ochii.
De data aceasta nu încercă să se apere.
În dimineața următoare m-a trezit mirosul de cafea.
Costin era deja în bucătărie.
Pe masă se afla laptopul deschis.
— Ce faci?
Întoarse ecranul spre mine.
Era contul nostru de economii.
— De azi înainte nu mai mut niciun leu fără să vorbim amândoi.
Apoi scoase telefonul.
— Și i-am spus mamei că dacă mai vorbește vreodată așa despre părinții tăi, nu mai intră în casa noastră.
L-am privit surprinsă.
— Ce-a spus?
A zâmbit amar.
— Ce crezi?
Pentru prima dată după seara precedentă, am zâmbit și eu.
Nu pentru că problema dispăruse.
Și nici pentru că o discuție putea repara totul.
Ci pentru că, uneori, într-o căsnicie trebuie să existe un moment în care doi oameni înțeleg unde se termină familia în care au crescut și unde începe familia pe care au ales să o construiască.
Cei cinci mii de lei s-au dus.
Nu i-am mai cerut niciodată înapoi.
Dar, privind retrospectiv, au cumpărat ceva ce aveam mult mai multă nevoie să aflăm:
dacă voiam să avem o căsnicie adevărată, mama lui Costin putea să bată la ușa noastră — dar nu mai putea să conducă ceea ce se întâmpla dincolo de ea.