Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Cum adică nu-l chema Radu? am întrebat.
Bijutierul nu mi-a răspuns imediat. A luat din nou inelul, l-a întors sub lumină și a privit gravura minusculă din interior.
— Sunteți absolut sigură că bărbatul din fotografie este cel cu care ați locuit?
— Un an, domnule Mircea. Am dormit lângă omul ăsta un an. Normal că sunt sigură.
A oftat.
— Atunci trebuie să vă spun ceva. Dar nu o să vă placă.
Mi-am strâns telefonul în palmă.
După ultimele două zile, nu credeam că mai exista ceva care să mă poată surprinde.
M-am înșelat.
— Inelul acesta a fost făcut aici, mi-a spus. Nu în amanet. În atelierul pe care îl aveam înainte. Acum aproape doisprezece ani.
— Pentru cine?
Mircea s-a ridicat și a dispărut câteva clipe într-o încăpere din spate.
S-a întors cu un registru vechi, gros, cu coperți tocite.
A început să răsfoiască.
— Pe vremuri scriam fiecare comandă. Greutate, model, gravură, client.
S-a oprit.
Degetul lui rămase pe un rând.
— Uitați.
Nu înțelegeam ce privesc.
— Inel bărbătesc, aur, comandă specială. Numărul din registru este același cu numărul gravat în interior.
— Și cine l-a comandat?
— Soții Pavel și Mariana Ionescu. Pentru fiul lor, Alexandru, la împlinirea vârstei de treizeci de ani.
Am simțit un gol în stomac.
— Radu are patruzeci și trei.
— Bărbatul dumneavoastră nu este Alexandru Ionescu.
— Atunci cum a ajuns la el?
Mircea închise registrul.
— Asta este întrebarea.
Apoi arătă spre telefonul meu.
— Pot să mai văd fotografia?
I-am întins telefonul.
A mărit imaginea.
— Acum trei ani a venit aici o femeie. Cam de vârsta dumneavoastră. Poate puțin mai mare.
— Cu Radu?
— Nu. Singură.
Mi s-a făcut pielea de găină.
— Plângea. Voia să vândă niște bijuterii. Mi-a povestit că bărbatul cu care urma să se căsătorească dispăruse.
Am rămas nemișcată.
Mircea continuă:
— Îi luase economiile. O convinsese să vândă niște lucruri. Împrumutase bani în numele ei. După aceea dispăruse.
Nu mai respiram normal.
— Și ce legătură are cu Radu?
Mircea întoarse telefonul spre mine și atinse cu degetul chipul lui.
— Mi-a arătat fotografia lui.
Am simțit cum mi se înmoaie picioarele.
— Nu…
— Era el.
— Sunteți sigur?
— Chipul unui om se poate uita. Povestea aceea, nu.
M-am sprijinit de tejghea.
— Cum îl chema atunci?
— Adrian.
Am început să râd.
Nu pentru că era ceva amuzant.
Era râsul acela care îți scapă când mintea refuză să mai accepte încă o lovitură.
— Adrian…
Radu Marinescu nu exista.
Firma lui nu exista.
Fosta lui adresă nu exista.
Și acum aflam că, înainte de mine, fusese Adrian.
— Dar inelul?
Mircea privi din nou bijuteria.
— Femeia de acum trei ani mi-a arătat o fotografie în care îl purta.
— Deci îl avea deja atunci.
— Da.
— Și de unde îl luase?
Mircea clătină din cap.
— Asta nu știu.
Am tăcut.
Apoi mi-am amintit ceva.
— Ați spus că fusese făcut pentru Alexandru Ionescu.
— Da.
— Îl cunoașteți?
— Nu personal. Dar părinții lui au fost clienții mei mulți ani.
— Și mai trăiesc?
Mircea ezită.
— Tatăl a murit. Mama cred că da.
Mi-a venit o idee.
— O puteți găsi?
— Irina…
Era prima dată când îmi spunea pe nume.
— Poate ar fi mai bine să lăsați poliția să facă asta.
Avea dreptate.
Și exact asta am făcut.
Am adăugat inelul și tot ce aflasem la plângerea pe care o depusesem.
Fotografiile.
Mesajele.
Numele „Adrian”.
Registrul lui Mircea.
Și pentru prima dată, polițiștii nu mai aveau în față doar povestea unei femei părăsite de un iubit care îi furase banii.
Aveau un tipar.
Au trecut aproape trei săptămâni.
Într-o marți după-amiază am primit un telefon.
— Doamna Irina Dumitrescu?
— Da.
— Vă rugăm să veniți mâine. Am identificat o persoană care ar putea avea legătură cu sesizarea dumneavoastră.
În noaptea aceea aproape n-am dormit.
A doua zi am ajuns mai devreme.
Când am intrat în încăpere, o femeie stătea deja acolo.
Avea în jur de 47 de ani.
Părul blond prins la spate.
Geanta strânsă la piept.
Ne-am privit.
— Irina?
— Da.
Femeia își mușcă buza.
— Eu sunt Corina.
Numele nu-mi spunea nimic.
Până când scoase telefonul.
— Mi s-a spus că îl cunoașteți pe omul acesta.
Pe ecran era Radu.
Mai tânăr cu trei ani.
Altă tunsoare.
Aceiași ochi.
Același zâmbet.
Mi s-a făcut rău.
— Adrian, am șoptit.
Femeia mă privi.
— La mine era Adrian Pop.
Ne-am așezat una lângă alta.
În următoarea oră am descoperit cât de asemănătoare fuseseră viețile noastre fără să ne fi cunoscut vreodată.
Aceleași flori.
Aceleași escapade la munte.
Aceleași glume.
Aceeași poveste despre părinții morți.
Același motiv pentru care nu avea prea multe fotografii din trecut.
Și, aproape cuvânt cu cuvânt, aceeași propoziție:
— „Cu tine simt pentru prima dată că am ajuns acasă.”
Când Corina a spus-o, mi-au dat lacrimile.
Radu îmi spusese asta la trei luni după ce ne cunoscuserăm.
Eu crezusem că fusese momentul în care se îndrăgostise de mine.
Nu.
Era o replică.
— Cât ți-a luat? am întrebat-o.
Corina privi în podea.
— Aproape cincizeci de mii de lei. Și m-a convins să fac un credit.
Am închis ochii.
— Eu am pierdut aproape treizeci de mii și bijuteriile familiei.
— Îmi pare rău.
— Și mie.
Pentru prima dată am înțeles ceva.
Nu fusesem proastă.
Fusesem aleasă.
Iar diferența conta.
Omul acela nu intrase întâmplător în viața mea.
Mă studiase.
Aflase că locuiam singură.
Că aveam economii.
Că-mi pierdusem tatăl.
Că după un divorț dificil îmi doream, mai mult decât recunoșteam, să cred din nou într-un om.
Apoi devenise exact bărbatul de care aveam nevoie.
Cea mai neașteptată parte a poveștii a venit însă de la inel.
Poliția a găsit-o pe Mariana Ionescu.
Avea 74 de ani.
Când i s-a arătat bijuteria, a recunoscut-o imediat.
Fusese într-adevăr a fiului ei, Alexandru.
Cu nouă ani înainte, Alexandru își vânduse mașina printr-un anunț. Cumpărătorul venise de două ori la el acasă pentru acte și negocieri.
După câteva zile, din locuință dispăruseră bani, un ceas și inelul.
Nu putuseră demonstra niciodată cine le luase.
Dar Mariana își amintea numele pe care îl folosise cumpărătorul.
Nu era Radu.
Nu era Adrian.
Era altul.
Fotografia însă era aceeași.
În momentul acela, cazul meu nu mai era doar al meu.
A durat luni.
Mult mai mult decât mi-aș fi dorit.
Au apărut și alte persoane.
Alte nume.
Alte povești.
Nu toate identice, dar suficient de asemănătoare.
În cele din urmă, bărbatul pe care eu îl cunoscusem drept Radu a fost găsit într-un alt oraș.
Și partea care mă urmărește și astăzi este că nu era singur.
Locuia deja cu altă femeie.
Îi spusese că îl cheamă Marius.
Când am aflat, am stat mult timp cu telefonul în mână.
Nu simțeam satisfacție.
Doar un frig ciudat.
Dacă nu uitase inelul în spatele noptierei, probabil că acea femeie ar fi aflat cine era exact în felul în care aflasem eu:
într-o dimineață, după ce ar fi dispărut.
După câteva luni m-am întors la amanet.
Mircea era în același loc.
— Ia uite cine a venit.
Am zâmbit.
— Am venit să vă mulțumesc.
— Eu doar m-am uitat la un inel.
— Nu. V-ați uitat atent.
I-am dus o cutie cu prăjituri și am stat la o cafea.
La un moment dat l-am întrebat:
— Dacă nu vedeați gravura?
Mircea ridică din umeri.
— Probabil îl cântăream, vă ofeream o sumă și fiecare își vedea de viață.
M-am uitat la lupa de pe tejghea.
Un obiect atât de mic.
O gravură aproape invizibilă.
Și totuși fusese prima crăpătură într-o minciună construită ani întregi.
— Știți ce mă doare cel mai tare? i-am spus.
— Banii?
Am clătinat din cap.
— Că uneori încă îmi amintesc lucrurile frumoase și mă întreb dacă măcar unul dintre ele a fost adevărat.
Mircea mă privi câteva secunde.
— Poate că întrebarea greșită este dacă au fost adevărate pentru el.
Am ridicat privirea.
— Pentru dumneavoastră au fost?
— Da.
— Atunci partea dumneavoastră a fost adevărată.
Am rămas tăcută.
Cred că acela a fost momentul în care am început, cu adevărat, să mă iert.
Nu mi-am recuperat toți banii.
Unele bijuterii nu le-am mai văzut niciodată.
Dar mi-am recuperat ceva ce, pentru o vreme, crezusem că Radu îmi luase definitiv:
încrederea în propria mea judecată.
Iar inelul pe care îl adusesem la amanet ca să obțin câteva sute sau câteva mii de lei nu mi-a adus niciun ban.
Mi-a adus adevărul.
Și uneori adevărul valorează mai mult decât tot aurul pe care îl poți pune pe un cântar.