Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Cătălin… ce înseamnă asta?
Soțul meu privea suzeta roz din palma mea.
Pentru câteva secunde n-a spus nimic.
În jurul nostru, invitații încercau să nu se uite, dar era imposibil. Mama mea se apropiase deja de Mara și îi pusese o mână pe umăr.
— Irina, hai să vorbim în casă, spuse Cătălin.
— Vreau să-mi răspunzi.
— Îți răspund. Dar nu aici.
M-am uitat la fiica noastră.
Avea ochii umezi și mă privea speriată.
Nu voiam ca ziua ei de naștere să se transforme într-un scandal în fața tuturor.
I-am întins mamei telefonul.
— Stai puțin cu Mara.
Apoi m-am întors spre Cătălin.
— În casă. Acum.
Am intrat în dormitor și am închis ușa.
Suzeta era încă în mâna mea.
— Vorbește.
Cătălin se așeză pe marginea patului.
— Nu există niciun alt copil.
— Atunci explică-mi de ce ai în geantă o suzetă pe care scrie „În curând vei fi tătic”.
— Nu este pentru mine.
Am râs fără urmă de amuzament.
— Bineînțeles.
— Irina, ascultă-mă.
— Te ascult.
Și-a trecut mâna peste față.
— Suzeta a aparținut unei colege de la serviciu. Ana.
Numele îmi era cunoscut.
O menționase de câteva ori.
— Ce legătură are colega ta cu asta?
Cătălin își coborî privirea.
— A murit acum câteva săptămâni.
Furia mea se opri brusc.
— Ce?
— Un accident. Ți-am spus că am avut problema aceea la serviciu.
Mi-am amintit.
Fusese abătut câteva zile, dar nu-mi povestise prea multe.
— Ana era însărcinată, continuă el. Foarte puțini oameni știau. Cred că voia să-i spună soțului ei într-un mod special.
M-am uitat la suzetă.
— Și de ce este la tine?
— După accident, eu și o colegă am strâns lucrurile personale din biroul ei. Soțul ei a venit și a luat cutia.
— Și suzeta?
— Am găsit-o mai târziu, într-un sertar lateral pe care nu-l verificasem. Era într-un plic, împreună cu bilețelul.
— Și ai pus-o în geanta ta?
— Da. Voiam să i-o duc soțului ei.
— Când?
Cătălin ezită.
— Luni.
Am ridicat sprâncenele.
— De cât timp o ai?
— De câteva zile.
— Și nu te-ai gândit să-mi spui?
— M-am gândit.
— Dar?
A oftat.
— Nu știam cum să vorbesc despre asta. Omul tocmai și-a pierdut soția și nici măcar nu știa că ea pregătise surpriza asta pentru el. De fiecare dată când mă uitam la suzetă mă gândeam că trebuie să-i dau ceva care o să-i mai rupă încă o dată sufletul.
Am rămas tăcută.
Explicația avea sens.
Dar ceva încă mă deranja.
— Atunci de ce ai pălit când a scos-o Mara?
Cătălin mă privi de parcă răspunsul era evident.
— Pentru că fiica mea tocmai a anunțat în fața părinților noștri, a vecinilor și a douăzeci de invitați că am un copil cu altă femeie.
Aproape că am râs.
Aproape.
— Și pentru că mi-am dat seama imediat ce găsise, continuă el. Și ce trebuie să fi crezut.
Mi-am coborât privirea spre suzetă.
— Cătălin, trebuia să-mi spui.
— Știu.
— Și trebuia să-i dai obiectul acela soțului Anei imediat ce l-ai găsit.
— Știu și asta.
S-a ridicat.
— Am gestionat totul prost. Dar nu te-am înșelat. Și nu există niciun alt copil.
Am respirat adânc.
— Trebuie să vorbim cu Mara.
— Acum.
Am găsit-o în spatele casei, lângă bunica ei.
Petrecerea continua, dar mult mai liniștit.
Când ne-a văzut venind împreună, Mara s-a ridicat imediat.
Cătălin s-a așezat lângă ea.
— Prințeso, uită-te la mine.
Mara îl privi.
— Tati nu pleacă nicăieri.
— Dar bebelușul?
— Nu există niciun bebeluș al meu.
— Atunci de ce aveai suzeta?
Cătălin i-a explicat simplu, fără detalii care ar fi putut s-o sperie.
I-a spus că aparținuse unei persoane de la serviciu și că trebuia să ajungă la familia ei.
Mara asculta foarte atent.
— Deci nu ești tăticul altui copil?
— Nu.
— Sigur?
Cătălin îi luă mâna.
— Absolut sigur.
Atunci am întrebat-o:
— Mara, de ce ai crezut că tati ne-ar părăsi dacă ar avea un alt bebeluș?
A ezitat.
— Din cauza lui Matei.
— Care Matei?
— De la școală.
Mi-am amintit.
Un băiețel din clasa ei se mutase cu mama lui în alt oraș în primăvară.
— Ce legătură are Matei?
Mara se uită la mine.
— Tatăl lui a plecat.
— Știu.
— Pentru că avea altă doamnă și un bebeluș.
Eu și Cătălin ne-am privit.
Dintr-odată totul se lega.
Mara auzise bucăți din povestea colegului ei.
Apoi găsise o suzetă în geanta tatălui.
Și mintea ei de șapte ani completase singură tot ce lipsea.
— Am crezut că și tati o să facă la fel, șopti ea.
Cătălin o trase la piept.
— Niciodată nu trebuia să stai singură cu frica asta.
— Dar dacă vă spuneam și era adevărat?
Am simțit cum mi se strânge inima.
M-am așezat lângă ea.
— Atunci tot trebuia să vii la noi. Când ceva te sperie, chiar dacă ți se pare foarte grav, vorbești cu mama sau cu tata. Nu trebuie să rezolvi singură problemele adulților.
Mara dădu încet din cap.
— Bine.
— Și încă ceva, spuse Cătălin.
Fiica noastră îl privi.
— Data viitoare nu mai luăm lucruri din geanta altcuiva fără să întrebăm.
Mara își coborî ochii.
— Știu.
Cătălin îi ridică bărbia.
— Nu te cert. Vreau doar să știi.
— Bine.
— Acum mai avem o problemă foarte serioasă.
Mara se sperie din nou.
— Ce?
Cătălin arătă spre curte.
— Tortul tău stă acolo de zece minute și nimeni nu-l mănâncă.
Pentru prima dată în ziua aceea, Mara a râs cu adevărat.
Și a fugit spre prietenii ei.
Luni dimineață, Cătălin a luat suzeta cu el.
Seara s-a întors mult mai tăcut decât de obicei.
— I-ai dat-o?
A dat din cap.
— Da.
— Cum a reacționat?
Cătălin s-a așezat la masa din bucătărie.
— A plâns.
M-am așezat lângă el.
— Știa că Ana era însărcinată?
— Da. Aflase la spital. Dar nu știa de suzetă și de bilețel. Era felul în care ea voia să-i dea vestea înainte de accident.
A rămas câteva secunde privind masa.
— Mi-a mulțumit că i-am dus-o.
— Vezi?
— Da.
— Ai făcut ce trebuia.
— Cu câteva zile întârziere.
— Important este că ai făcut-o.
Cătălin zâmbi trist.
— Cred că Mara a avut dreptate într-un fel.
— Despre ce?
— Unele lucruri nu trebuie ținute ascunse doar pentru că ne este teamă de reacția celuilalt.
Aici avea dreptate.
În zilele următoare am observat cât de mult se schimbase Mara.
Nu mai venea după mine prin casă ca să verifice unde sunt.
Nu-l mai urmărea pe Cătălin cu privirea când pleca.
Și într-o seară, când el și-a luat geanta ca să meargă la serviciu a doua zi, Mara a apărut în ușa dormitorului.
— Tati?
Cătălin se întoarse.
— Da?
— Pleci mâine la muncă?
— Da.
— Și după aia vii acasă?
Cătălin s-a apropiat și a îmbrățișat-o.
— După aia vin acasă.
Mara zâmbi.
— Bine.
Și plecă liniștită.
Eu am rămas în ușă.
Atunci am înțeles cât de multă teamă purtase copilul nostru fără să ne spună.
Pentru noi, suzeta fusese doar un obiect găsit într-un loc nepotrivit.
Pentru Mara fusese dovada că familia ei urma să dispară.
Copiii aud mai mult decât credem.
Observă mai mult decât ne imaginăm.
Și, atunci când adulții nu le explică lucrurile, încearcă să umple singuri golurile.
Uneori cu adevărul.
Alteori cu cea mai mare teamă a lor.
De aceea, dintre toate lucrurile întâmplate la aniversarea Marei, nu-mi amintesc cel mai bine tortul, cadourile sau baloanele.
Îmi amintesc cele șapte lumânări care tocmai se stinseseră și dorința spusă cu voce tare de copilul meu.
O dorință despre care credeam că dezvăluise secretul soțului meu.
Dar care, de fapt, dezvăluise ceva ce noi nu observaserăm:
cât de mult se temuse fiica noastră, în tăcere, să nu-și piardă familia.