Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Corina se uită la cheia din mâna bunicului, apoi la Radu.
— Ce înseamnă asta?
Tata nu răspunse.
Bunicul Ilie intră în hol și închise încet ușa în urma lui.
— Înseamnă că această casă nu este a voastră.
Corina râse scurt.
— Cum adică nu este a noastră? Locuim aici de aproape douăzeci de ani.
— A locui într-o casă și a fi proprietarul ei sunt două lucruri diferite.
Apoi bunicul se întoarse spre mine.
— Diana, mama ta ți-a povestit vreodată cum au ajuns ea și tatăl tău aici?
— Nu.
— Casa am cumpărat-o eu, cu mulți ani în urmă. Când mama ta s-a căsătorit cu Radu, i-am lăsat să locuiască aici. Fără chirie. Am vrut ca fiica mea să aibă un cămin și să poată strânge bani pentru viitor.
Am simțit că-mi amorțesc degetele pe mânerul valizei.
Bunicul continuă:
— După ce mama ta a murit, puteam să vând casa. N-am făcut-o dintr-un singur motiv.
Se uită la mine.
— Tu.
Corina nu mai spunea nimic.
— Nu voiam ca fata asta să-și piardă mama și, la câteva luni după aceea, să-și piardă și casa în care crescuse. Așa că l-am lăsat pe Radu să rămână aici.
Tata își frecă fruntea.
— Tată Ilie…
— Nu-mi spune mie acum „tată Ilie”. Spune-i fetei tale de ce i-ai luat bani ca să locuiască într-o casă pentru care tu n-ai plătit niciodată chirie.
— Am vrut s-o învățăm responsabilitatea, interveni Corina.
Bunicul se întoarse spre ea.
— Responsabilitatea?
— Da. Era majoră.
— Și voi ce responsabilitate ați învățat?
Corina își încrucișă brațele.
— Am întreținut casa.
— Și eu am plătit impozitul. Eu am schimbat centrala acum patru ani. Eu am plătit acoperișul când a început să curgă.
Corina se uită brusc la tata.
Era evident că nu știa toate astea.
— Radu?
Tata tăcea.
Atunci bunicul mă întrebă:
— Diana, ai dovezi pentru banii pe care i-ai dat?
— Majoritatea i-am transferat în contul tatei.
— Cât ai plătit?
Am făcut repede socoteala în minte.
— Numai chiria… aproape 28.000 de lei. Fără facturi și mâncare.
Bunicul încuviință.
— Perfect.
— Ce e perfect? întrebă Corina.
— Că există dovada.
Tata ridică privirea.
— Ce vrei să faci?
— Nimic complicat. Îi dai banii înapoi.
Corina aproape izbucni.
— Poftim?!
— Ce-ai auzit.
— Banii aceia au fost cheltuiți!
— Nu este problema Dianei.
— Avem un copil pe drum!
Bunicul o privi lung.
— Și ea ce este?
Corina tăcu.
— Fata asta a rămas fără mamă la 11 ani. Voi ați locuit gratuit în casa în care a crescut, iar când a devenit majoră ați început să-i luați chirie. Acum, după ce ați luat aproape 30.000 de lei de la ea, îi puneți valizele la ușă pentru că vine copilul vostru.
Se întoarse spre tata.
— Radu, nu mă așteptam la asta de la tine.
Tata își coborî capul.
— Am greșit.
Pentru prima dată în dimineața aceea, Corina păru speriată.
— Și acum ce faci? Ne dai afară?
Bunicul rămase câteva secunde tăcut.
— Nu.
Corina răsuflă ușurată prea repede.
— Nu voi da o femeie însărcinată afară în stradă. Nu sunt ca voi.
Apoi scoase telefonul.
— Dar de luna viitoare, dacă vreți să continuați să locuiți aici, plătiți chirie.
Corina încremeni.
— Chirie?!
— Da. Ați spus că este important ca adulții să învețe responsabilitatea.
N-am putut să nu mă uit la ea.
Pentru prima dată nu avea nimic de răspuns.
— Și banii Dianei? întrebă bunicul.
Tata oftă.
— O să-i dau înapoi.
— Pe toți.
— Pe toți.
— Bine.
Apoi bunicul se întoarse spre mine.
— Iar tu nu pleci pentru că te-au dat ei afară.
— Bunicule…
— Ascultă-mă. Am un apartament mic, la zece minute de facultatea ta. E liber.
Știam apartamentul. Fusese închiriat ani întregi.
— Nu pot să stau gratis acolo.
Bunicul ridică o sprânceană.
— De ce?
— Pentru că…
Am rămas fără argumente.
El zâmbi.
— Vezi? Și tu ai început să crezi că trebuie să plătești ca să meriți să ai un acoperiș deasupra capului.
Cuvintele acelea m-au lovit mai tare decât mă așteptam.
— Apartamentul este liber, continuă el. Stai acolo până termini facultatea. După aceea vedem. Dacă vrei să-mi plătești ceva, termini școala și îți faci viața ta.
Mi-au dat lacrimile.
— Mulțumesc.
Bunicul îmi luă valiza.
— Hai.
Înainte să ies, m-am întors spre tata.
Părea cu zece ani mai bătrân decât cu o oră înainte.
— Diana…
M-am oprit.
— Îmi pare rău.
Am așteptat.
Poate speram la mai mult.
La o explicație.
La ceva care să facă ultimii doi ani mai ușor de înțeles.
Dar uneori „îmi pare rău” este tot ce primești.
— Și mie, tată.
Și am plecat.
Apartamentul bunicului avea două camere mici, un balcon îngust și o bucătărie în care abia încăpeau două persoane.
Pentru mine era perfect.
În prima seară, am stat pe podea printre cutii, am mâncat pizza direct din carton și, pentru prima dată după foarte mult timp, nu m-am întrebat dacă deranjez pe cineva în propria casă.
Bunicul plecase de vreo jumătate de oră când telefonul meu vibră.
Corina.
N-am răspuns.
A sunat din nou.
Și din nou.
La al patrulea apel am ridicat.
— Diana, ești mulțumită acum?
— De ce?
— Bunicul tău ne cere chirie! Și tatăl tău spune că trebuie să-ți restituim banii.
— Da.
— Știi că avem un copil pe drum!
Am închis ochii.
— Știu.
— Atunci cum poți să faci asta familiei tale?
Am tăcut câteva secunde.
— Corina, acum o săptămână mi-ai spus că sunt adult și trebuie să învăț să mă descurc singură.
— Nu compara lucrurile!
— Nu le compar. Repet doar ce mi-ai spus.
Și am închis.
Tata mi-a restituit banii în următoarele luni.
Nu toți odată.
Nici nu mă interesa.
Mai important era că, pentru prima dată, începuse să înțeleagă ce făcuse.
Relația noastră nu s-a reparat peste noapte.
Au existat luni în care vorbeam doar câteva minute.
Dar încet, tata a început să vină singur la mine.
Fără Corina.
Într-o zi mi-a spus:
— Am lăsat-o să decidă prea multe lucruri doar pentru că mi-era mai ușor decât să mă cert cu ea.
— Știu.
— Și tu ai plătit pentru lașitatea mea.
Asta era, de fapt, scuza pe care așteptasem s-o aud.
Nu „am vrut să te învăț responsabilitatea”.
Nu „așa sunt familiile”.
Adevărul.
— Da, tată. Am plătit.
Și de acolo am putut măcar să începem.
Cu Corina relația a rămas rece.
Dar nu am încercat să mă răzbun.
Mai ales pentru că între noi era Mara, sora mea vitregă, care nu avusese nicio vină.
În săptămâna după plecarea mea mă sunase plângând.
— Tu nu mai ești sora mea?
— Cum să nu fiu?
— Dar nu mai stai aici.
— O casă nu hotărăște cine îți este familie, Mara.
— Promiți?
— Promit.
Și promisiunea aceea am ținut-o.
Am terminat facultatea.
În ziua absolvirii, bunicul era în primul rând.
După ceremonie, i-am întins un plic.
— Ce-i ăsta?
— Prima chirie.
Bunicul se uită la mine.
— Diana…
— Acum lucrez. Pot să plătesc.
Deschise plicul, se uită la bani și mi-l împinse înapoi.
— Ți-am spus că discutăm după facultate.
— Exact. Acum discutăm.
— Bine.
Am zâmbit.
— Deci?
— Deci apartamentul rămâne al tău.
Am crezut că glumește.
— Ce?
— L-am trecut pe numele tău luna trecută.
Am rămas cu plicul în mână.
— Bunicule, nu pot…
— Ba poți.
Apoi mă privi exact cum mă privise în dimineața în care mă găsise cu valizele la ușă.
— Mama ta n-a mai apucat să te vadă crescând. Eu am apucat. Și dacă pot să-ți las ceva, vreau să fie un loc din care nimeni să nu te mai poată da afară.
Atunci am început să plâng.
Bunicul m-a strâns în brațe.
Iar eu am înțeles ceva ce uitasem în cei doi ani în care plătisem lunar ca să-mi păstrez camera copilăriei:
Un acoperiș poate avea un proprietar.
O casă poate avea un preț.
Dar familia adevărată nu te face niciodată să plătești pentru dreptul de a simți că aparții.