Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Adrian a dat înregistrarea înapoi încă o dată.
Acum privea atent mâna Elenei.
Femeia nu luase nicio bancnotă.
Dimpotrivă.
Când se apropiase de seif, observase că unul dintre plicurile aflate în spatele teancurilor alunecase și rămăsese prins între raft și peretele metalic. Îl scosese cu grijă, îl așezase la loc, apoi adunase bancnotele pe care Adrian le lăsase intenționat împrăștiate.
După aceea făcuse ceva și mai neașteptat.
Luase o foaie de hârtie de pe birou și scrisese câteva cuvinte.
Adrian se ridică și căută foaia.
Era sub agenda lui.
„Domnule Marinescu, am găsit seiful deschis. Nu am vrut să vă deranjez la serviciu. Am pus lucrurile la loc și l-am închis. Vă rog să verificați dacă totul este în regulă. Elena.”
Adrian rămase cu biletul în mână.
Își pregătise singur capcana.
Lăsase bani la vedere.
Instalase camera.
Și fusese convins că femeia avea să se trădeze.
Numai că singurul om care se făcuse de rușine în acea zi fusese el.
A doua dimineață, Elena ajunse la ora nouă, ca de obicei.
Adrian o aștepta în living.
— Doamnă Elena, putem vorbi?
Femeia se opri.
— S-a întâmplat ceva?
— Despre seiful din birou.
Chipul ei se schimbă imediat.
— Îmi pare rău că am umblat acolo. Era deschis și…
— Eu l-am lăsat deschis.
Elena îl privi nedumerită.
— Poftim?
Adrian ezită înainte să continue.
— Intenționat.
— De ce?
— Ca să vă verific.
Pentru câteva secunde, Elena nu spuse nimic.
Apoi puse geanta pe un scaun.
— M-ați testat?
— Da.
— Și camera?
Adrian înțelese că nu avea rost să mintă.
— Tot eu am pus-o.
Expresia femeii se răci.
— Atunci probabil ați văzut că n-am luat nimic.
— Am văzut.
— Bine.
Își luă geanta.
— Ce faceți?
— Plec.
Adrian se ridică.
— Stați puțin.
— Pentru ce? Dacă trebuie să fiu filmată și ispitită cu bani ca să demonstrați că nu sunt hoață, înseamnă că nu aveți nevoie de mine.
Replica îl lovi mai tare decât se așteptase.
— Aveți dreptate.
Elena se opri.
Probabil nu se așteptase la răspunsul acesta.
— Am avut probleme cu un angajat în trecut, continuă Adrian. Am pierdut bani și de atunci am ajuns să suspectez pe toată lumea. Nu este o scuză. Doar explicația.
— Înțeleg.
— Vă cer scuze.
Elena îl privi câteva secunde.
— Accept scuzele. Dar nu vreau să mai fiu testată.
— Nu se va mai întâmpla.
Și Adrian se ținu de cuvânt.
În următoarele săptămâni, ceva se schimbă între ei.
Nu deveniră prieteni.
Dar Adrian începu să vorbească mai mult cu Elena.
Într-o după-amiază o găsi la masa din bucătărie, în pauză, cu un caiet deschis în față.
Pe pagină erau coloane de cifre.
— Ce faceți?
Elena îl închise repede.
— Nimic important.
— Părea contabilitate.
Femeia zâmbi.
— Pentru că asta este.
Atunci Adrian află partea din viața ei despre care Elena nu vorbise la interviu.
Înainte să-i moară soțul, lucrase aproape nouă ani într-un departament financiar-contabil. După moartea lui rămăsese singură cu un copil, datorii și un program pe care nu-l mai putea respecta.
Renunțase.
Acceptase orice muncă îi permitea să câștige bani și să fie acasă seara pentru băiatul ei.
— Și de ce nu v-ați întors în domeniu?
Elena ridică din umeri.
— După câțiva ani în care ai scris „menajeră” în CV, oamenii nu mai sunt foarte interesați de ce făceai înainte.
Adrian nu răspunse imediat.
Dar în mintea lui apăruse deja o idee.
Două săptămâni mai târziu îi făcu o ofertă.
— Am nevoie de cineva la arhiva financiară a firmei. Pentru început, patru ore pe zi. Dacă vă descurcați, discutăm mai departe.
Elena îl privi neîncrezătoare.
— De ce eu?
— Pentru că am nevoie de cineva atent.
— Sau de cineva cinstit?
Adrian zâmbi ușor.
— De amândouă.
Elena acceptă.
La început ordona documente, verifica facturi și introducea date.
După câteva luni însă, Adrian observase deja că femeia vedea lucruri pe care alții le ignorau.
O cifră greșită.
O factură duplicată.
Un contract căruia îi lipsea o anexă.
Elena nu trecea niciodată peste ceva ce nu înțelegea.
Până într-o joi seară.
Atunci intră în biroul lui Adrian cu un dosar gros la piept.
— Domnule Marinescu, aveți câteva minute?
— Sigur.
Elena închise ușa.
— Cred că avem o problemă.
Așeză trei facturi pe masă.
— Firma aceasta ne facturează servicii de aproape doi ani.
— Știu. Lucrăm cu ei de mult.
— Tocmai asta este problema.
Elena îi arătă niște numere.
— Aceeași lucrare apare facturată de două ori. Aici și aici. Cu descrieri puțin diferite.
Adrian se uită atent.
— Poate fi o eroare.
— Și eu am crezut.
Mai scoase câteva documente.
— Până am găsit încă șaptesprezece.
Adrian ridică privirea.
— Șaptesprezece?
— Și toate au fost aprobate de aceeași persoană.
Îi împinse ultima foaie.
Adrian citi numele.
Și simți cum îi îngheață sângele.
Era Sorin Pavel.
Directorul său de achiziții.
Omul care lucra pentru el de doisprezece ani.
Omul care avea cheile biroului.
Omul pe care Adrian îl considera aproape familie.
— Sunteți sigură?
— Nu. De aceea n-am spus nimănui. Dar cred că ar trebui verificat înainte să-l acuzați.
Adrian începu să cerceteze discret situația împreună cu avocatul și contabilul extern al firmei.
În următoarele săptămâni ieși la iveală totul.
Furnizorul era controlat prin intermediari de un apropiat al lui Sorin.
Facturi umflate.
Servicii plătite de două ori.
Lucrări care nu fuseseră executate niciodată.
Pierderile se adunaseră ani întregi.
Adrian stătea într-o seară singur în birou, privind raportul final.
Pe masă erau cifre care îl făceau să se simtă rău.
Dar nu suma îl tulbura cel mai tare.
Ci ironia.
Își filmase menajera ca să vadă dacă îi fură câteva bancnote.
În timp ce un om căruia îi oferise încredere totală îi scotea sume uriașe din companie chiar de sub nas.
După ce situația a fost predată avocaților, Adrian o chemă pe Elena.
— Vreau să vă mulțumesc.
— Mi-am făcut serviciul.
— Nu. Ați făcut mai mult.
Scoase o mapă și o așeză în fața ei.
— Ce este?
— O ofertă.
Elena o deschise.
Era un post permanent în departamentul financiar, cu un salariu pe care nu-l mai avusese de ani întregi.
Femeia ridică ochii.
— Domnule Marinescu…
— Nu este milă și nu este răsplata pentru seif. Ați găsit ceva ce oameni mult mai bine plătiți decât dumneavoastră n-au observat.
Elena își trecu degetele peste marginea mapei.
— Atunci accept.
Un an mai târziu, Elena nu mai făcea curățenie în casa lui Adrian.
Lucra în departamentul financiar al companiei și își reluase între timp cursurile de specializare.
Băiatul ei intrase la facultate.
Într-o după-amiază, Adrian trecu pe lângă biroul ei și observă ceva pe un raft.
O fotografie cu Elena și fiul ei.
Lângă fotografie era o hârtie împăturită.
— Ce-i aceea?
Elena zâmbi.
— Primul meu fluturaș de salariu de aici.
— Îl păstrați?
— Da.
— De ce?
Femeia se gândi puțin.
— Ca să-mi amintesc că uneori viața se poate schimba într-o zi în care crezi că doar ai venit să faci curățenie.
Adrian zâmbi.
Apoi își aminti de seiful deschis.
De bancnote.
De camera ascunsă.
Și de femeia pe care fusese atât de sigur că trebuia s-o testeze.
— Știți care e partea cea mai absurdă?
— Care?
— În ziua aceea eram convins că eu vă verific pe dumneavoastră.
Elena îl privi curioasă.
— Și?
Adrian zâmbi amar.
— Până la urmă, testul acela mi-a arătat mie în cine merită să am încredere.
Pentru că uneori omul de care te temi că îți va lua ceva este tocmai cel care îți salvează ceea ce ai construit.
Iar cel căruia i-ai dat toate cheile poate fi adevăratul hoț.