Partea 2-a, continuarea poveștii 👉 Dan ținea foaia în mână și o citea pentru a treia oară.
— Ana… tu vorbești serios?
— Foarte serios.
Pe foaie nu scrisesem nicio sumă absurdă. Doar lucrurile pe care le făceam într-o lună obișnuită.
Gătit. Cumpărături. Curățenie. Spălat și călcat. Administrarea facturilor. Programări. Drumuri. Tot ce ținea de casă și de familie.
În dreptul fiecăruia trecusem cât ar costa dacă ar trebui să plătim pe altcineva.
Dan a lăsat foaia pe masă.
— Dar astea sunt treburi normale într-o familie.
— Exact.
— Atunci de ce le-ai pus preț?
M-am uitat la el.
— Pentru că aseară ai pus preț pe contribuția mea. Și ai decis că valorează zero fiindcă nu intră un salariu pe numele meu.
A tăcut.
— Tu ai spus că fiecare trebuie să trăiască din ceea ce produce, am continuat. Eu doar am vrut să văd ce produc.
Dan și-a luat servieta.
— N-am timp pentru prostia asta. Discutăm diseară.
— Sigur.
A plecat fără să mănânce.
Prima surpriză l-a așteptat chiar în seara aceea.
A intrat în casă după șapte și a adulmecat aerul.
Nimic.
— N-ai făcut de mâncare?
Eu și Cătălina eram la masă. Aveam în față două porții de paste.
— Ba da.
S-a uitat la farfuriile noastre.
— Și pentru mine?
— Nu.
A râs, convins că glumesc.
Nu glumeam.
— Ana, hai să terminăm cu circul.
— Nu e niciun circ. Eu și Cătălina am mâncat din partea mea de cumpărături. Tu ai salariul tău.
A deschis frigiderul.
A rămas câteva secunde în fața lui.
— Și eu ce mănânc?
Cătălina n-a mai rezistat.
— Ce produci, tată.
Am întors capul ca să-mi ascund zâmbetul.
În seara aceea și-a comandat pizza.
A doua dimineață m-a strigat din dormitor.
— Ana! Unde e cămașa albă?
— În coș.
— E murdară!
— Știu.
A apărut în ușa bucătăriei ținând-o în mână.
— Și de ce n-ai spălat-o?
Am ridicat ochii din cafea.
N-a mai fost nevoie să răspund.
A înțeles singur.
După trei zile, bucata lui de casă începuse să arate diferit.
Cămăși nespălate.
Două farfurii lăsate lângă chiuvetă.
Un prosop aruncat pe scaun.
Într-o seară l-am găsit în fața mașinii de spălat, studiind butoanele.
— Ana, la ce program pun cămășile?
— Scrie în manual.
M-a privit lung.
— Chiar ai de gând să continui?
— Eu? Tu ai schimbat regulile.
Atunci s-a întâmplat ceva la care nu mă așteptasem.
Cătălina a venit lângă noi.
— Tată, pot să te întreb ceva?
— Ce?
— Când mama gătea, spăla și făcea toate lucrurile astea, tu credeai că nu muncește?
Dan s-a înroșit.
— N-am spus asta.
— Ba cam asta ai spus.
— Cătălina, este o discuție între mine și mama ta.
— Știu. Dar eu locuiesc aici. Și văd cine face ce.
Apoi s-a întors în camera ei.
Dan a rămas cu o cămașă în mână și n-a mai spus nimic.
În weekend a cedat.
Sâmbătă dimineață m-a găsit în sufragerie citind.
S-a așezat în fața mea.
— Trebuie să vorbim.
— Te ascult.
De data aceasta nu mai avea tonul sigur de la cină.
— Am greșit.
Am închis cartea.
— Cu ce anume?
A oftat.
— Cu felul în care am pus problema.
— Nu. Spune exact.
S-a uitat la mine câteva secunde.
— Am făcut să pară că, pentru că eu aduc salariul, contribuția mea valorează mai mult decât a ta.
Nu mă așteptasem să o spună atât de clar.
— Și?
— Și n-am realizat câte lucruri faci până când n-ai mai făcut nimic pentru mine.
Am zâmbit amar.
— Asta e problema, Dan. Le-ai observat abia când au dispărut.
A coborât privirea.
După câteva clipe, a spus:
— Mai este ceva.
Am simțit imediat că de aici pornise totul.
— Spune.
Dan și-a împreunat mâinile.
— În ultimele luni, la serviciu, tot auzeam discuții despre bani. Despre cine câștigă, cine întreține familia, cine „duce greul”. Și am început să mă gândesc că eu muncesc toată ziua și nu am niciodată bani pe care să-i simt doar ai mei.
Am rămas tăcută.
— Dar în loc să vorbesc cu tine, am venit acasă și am hotărât singur. De parcă salariul meu mi-ar da dreptul să stabilesc regulile.
— Exact asta ai făcut.
A dat din cap.
— Știu.
Pentru prima dată nu încerca să se apere.
— Ana, îmi pare rău.
Nu l-am iertat instantaneu.
Optsprezece ani nu se șterg cu o propoziție, dar nici o căsnicie de optsprezece ani nu trebuie aruncată fără o conversație adevărată.
În după-amiaza aceea am scos toate actele și am pus pe masă veniturile și cheltuielile familiei.
Pentru prima dată după foarte mult timp, n-am mai discutat despre „banii lui”.
Am discutat despre banii noștri.
Am stabilit că fiecare dintre noi va avea lunar o sumă personală, egală, pe care o poate cheltui fără explicații.
Restul rămânea pentru familie.
Dar am mai pus o condiție.
— Și casa nu mai este doar responsabilitatea mea.
Dan a ridicat sprâncenele.
— Adică?
I-am întins altă foaie.
— Asta înseamnă.
A citit.
Aspirat.
Cumpărături.
Vase.
Baie.
Rufe.
— Ana…
— Ce?
— Ai făcut și program?
— Cu zile.
Din hol s-a auzit râsul Cătălinei.
— Succes, tată!
Dan a început și el să râdă.
— Bine. Am meritat-o.
În următoarele săptămâni s-a schimbat ceva în casa noastră.
Nu peste noapte și nu miraculos.
Dan a micșorat un pulover la prima spălare.
A pus prea mult detergent.
A ars o tavă de cartofi.
Și într-o seară m-a întrebat unde ținem sacii de gunoi, deși locuise în aceeași casă de aproape două decenii.
Dar a început să vadă.
Asta conta.
Într-o vineri seară a venit acasă mai devreme.
Când am intrat în bucătărie, era în fața cuptorului, cu șorțul meu legat strâmb peste cămașă.
— Ce faci?
— Puiul de vineri.
M-am uitat la tavă.
Era puțin prea rumenit.
— Cred că l-ai ars.
— Știu.
A zâmbit.
— Dar l-am ars eu.
Cătălina a apărut în ușă și a izbucnit în râs.
Ne-am așezat toți trei la masă.
Dan mi-a pus primul în farfurie.
Apoi s-a uitat la mine și a spus:
— Apropo… am înțeles ceva.
— Ce?
— Salariul meu apare pe un fluturaș. Munca ta nu. Asta nu înseamnă că a mea valorează mai mult.
Nu i-am răspuns imediat.
Am gustat din pui.
Era într-adevăr cam ars.
Dar, pentru prima dată după mulți ani, nu eu îl gătisem.
Și mi s-a părut delicios.
Pentru că într-o familie nu contează doar cine aduce banii în casă.
Contează și cine transformă casa într-un cămin.
Iar uneori oamenii înțeleg valoarea unei munci abia în ziua în care nimeni nu o mai face pentru ei.