Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Afară. Amândoi.
Doina a rămas cu mâna pe marginea mesei.
Mihai m-a privit câteva secunde, convins că nu vorbeam serios.
— Ce-ai spus?
— Ai auzit.
Am arătat spre hol.
— Vreau să plecați.
Doina a izbucnit într-un râs scurt.
— Mihai, auzi cum vorbește cu noi? În propria ta casă?
M-am uitat la ea.
— Nu. Aici vă înșelați.
Mihai s-a încruntat.
— Andreea, termină.
— Apartamentul acesta nu este al tău, Mihai.
Tăcere.
— Ce vrei să spui?
— Exact ce am spus. Apartamentul este al meu. L-am moștenit de la bunica înainte să ne căsătorim.
Doina și-a întors brusc capul spre fiul ei.
— Mihai?
El știa foarte bine.
Doar că, în toți anii aceia, faptul că locuința era a mea nu contase niciodată.
Până în seara aceea.
— Andreea, nu poți să mă dai afară din cauza unei certe.
— Nu te dau afară din cauza unei certe.
— Atunci din cauza mamei?
Am clătinat din cap.
— Din cauza ta.
Asta l-a făcut să tacă.
— Jumătate de an ai stat la masa asta și ai privit cum mama ta mă umilește. De fiecare dată mi-ai spus să tac, să nu pun la suflet, să înțeleg că „așa este ea”.
Am arătat spre farfuria din care Doina abia gustase.
— Astăzi ai mâncat două porții din aceeași mâncare și mi-ai spus că îți place.
— Și?
— Iar când mama ta a venit și a numit-o „mâncare pentru câini”, ai mințit ca să-i dai ei dreptate.
Mihai se ridică.
— Pentru că nu voiam scandal!
— Nu. Nu voiai scandal cu mama ta. Cu mine n-ai avut nicio problemă.
Doina interveni:
— Uite ce face! Te întoarce împotriva propriei mame!
Mihai se uită spre ea.
Apoi spre mine.
Pentru o secundă am sperat că va înțelege.
— Andreea, cred că toți suntem nervoși. Mama pleacă acasă, noi dormim și mâine discutăm.
Am zâmbit amar.
Chiar și atunci hotăra el când se termina problema.
— Mama ta pleacă acasă. Tu îți strângi câteva lucruri și pleci cu ea.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
— Unde vrei să mă duc?
Doina aproape sări de pe scaun.
— Vine la mine!
— Perfect.
M-am ridicat.
— Atunci problema este rezolvată.
În dormitor, Mihai și-a scos o geantă din dulap.
La început arunca hainele în ea furios.
După câteva minute s-a oprit.
— Chiar asta vrei?
— Da.
— După șase ani?
— După șase luni în care m-ai lăsat singură în fața mamei tale.
— Este mama mea!
— Și eu sunt soția ta.
— Nu-mi poți cere să aleg.
M-am uitat la el.
— Nu ți-am cerut niciodată să alegi între noi. Ți-am cerut să nu permiți nimănui să mă umilească în casa mea.
— Exagerezi.
Acolo am înțeles că nu avea rost.
Nici măcar acum nu vedea problema.
— Ia-ți lucrurile, Mihai.
A tras fermoarul genții.
— O să regreți.
— Poate.
Am deschis ușa dormitorului.
— Dar dacă regret, va fi alegerea mea.
După ce au plecat, am intrat în bucătărie.
Masa de ziua mea era încă acolo.
Prăjitura.
Florile.
Farfuria împinsă de Doina.
Paharul lui Mihai.
M-am așezat și, pentru prima dată în seara aceea, am început să plâng.
Nu mă simțeam puternică.
Nu mă simțeam victorioasă.
Mă simțeam epuizată.
Îmi dădusem soțul afară chiar de ziua mea.
Dar când m-am uitat la masa aceea, mi-am dat seama că exista ceva și mai trist:
luni întregi încercasem să gătesc suficient de bine încât o femeie care nu mă plăcea să mă accepte.
Schimbasem rețete.
Ingrediente.
Felul în care serveam masa.
Mă îndoisem chiar de mine.
Când, de fapt, niciodată nu fusese vorba despre mâncare.
A doua zi, Mihai m-a sunat.
Am răspuns după al treilea apel.
— Ai dormit? întrebă.
— Puțin.
— Mama este foarte afectată.
Am închis ochii.
Nu „Cum ești?”
Nu „Îmi pare rău”.
Mama era foarte afectată.
— Înțeleg.
— Cred că ar trebui să vii la ea.
— De ce?
— Să discutați.
— Despre ce?
A ezitat.
— Ar fi bine să-ți ceri scuze pentru felul în care ai dat-o afară.
Am rămas cu telefonul la ureche.
— Mihai… tu mă suni a doua zi după ce ai plecat din casa noastră ca să-mi ceri să-mi cer scuze mamei tale?
— Nu răstălmăci.
— Ce răstălmăcesc?
— Și ea a greșit, dar tu ai dus lucrurile prea departe.
Atunci am știut.
Dacă îl primeam înapoi, totul avea să reînceapă.
Poate nu duminica următoare.
Poate peste o lună.
Dar într-o zi Doina avea să stea din nou la masa mea, iar eu aveam să fiu cea căreia i se cerea să tacă pentru „liniștea familiei”.
— Mihai, vreau să divorțăm.
La celălalt capăt nu s-a mai auzit nimic.
— Ce?
— Ai auzit.
— Pentru o farfurie de mâncare?
— Nu divorțez pentru o farfurie de mâncare.
Am respirat adânc.
— Divorțez pentru că după șase ani încă nu ai înțeles cine este familia pe care ai ales să o construiești.
Și am închis.
Următoarele luni n-au fost ușoare.
Mihai a încercat să mă convingă să mă răzgândesc.
Uneori venea singur.
Alteori mă suna seara.
Îmi spunea că îi este dor de mine.
Că am aruncat șase ani pentru o prostie.
Că mama lui „are un caracter dificil”, dar nu este un om rău.
Într-o seară chiar mi-a spus:
— Promit că n-o să mai vină atât de des.
— Mihai, tot nu înțelegi.
— Ce să înțeleg?
— Problema nu este cât de des vine mama ta. Problema este ce faci tu când vine.
A tăcut.
— Dacă mâine mă jignește din nou, ce faci?
— Îi spun să se calmeze.
— Și dacă nu se calmează?
Altă tăcere.
Asta era tot răspunsul de care aveam nevoie.
Divorțul s-a încheiat fără un război.
Apartamentul rămânea al meu, pentru că fusese moștenit înaintea căsătoriei.
Lucrurile cumpărate împreună le-am împărțit.
N-am încercat să-l pedepsesc.
Nu voiam nimic de la el.
Voiam doar liniște.
Doina nu m-a sunat niciodată să-și ceară scuze.
Nici nu mă așteptam.
Am aflat de la o cunoștință comună că spunea despre mine că „mi-am distrus căsnicia pentru că nu suportam critica”.
Poate chiar asta credea.
Nu mai conta.
În prima duminică după divorț, m-am trezit devreme.
Din obișnuință.
Ani întregi, duminica dimineața însemnase același lucru:
curățenie, cumpărături, gătit și întrebarea care mă urmărea până seara:
„Oare ce va găsi Doina greșit de data asta?”
În dimineața aceea nu venea nimeni.
Mi-am făcut cafeaua și am stat aproape o oră în pijama.
Apoi am mers la piață.
Am cumpărat un pește.
Cartofi.
Lămâie.
Și o prăjitură mică.
Acasă am pus muzică și am gătit exact așa cum îmi plăcea mie.
N-am cântărit nimic.
N-am verificat rețeta de cinci ori.
N-am stat cu ochii pe ceas.
Când peștele a fost gata, am pus masa.
O singură farfurie.
Un singur pahar.
Am aprins o lumânare.
M-am așezat.
Am gustat.
Peștele era puțin mai rumenit decât intenționasem.
Cartofii aveau poate prea mult piper.
Am început să zâmbesc.
Nimeni nu strâmba din nas.
Nimeni nu împingea farfuria.
Nimeni nu-mi spunea că mâncarea mea nu este suficient de bună.
Și, mai ales, nimeni nu-mi cerea să-mi cer scuze pentru că refuzam să fiu umilită.
Am mai luat o îmbucătură.
Era bună.
Poate nu perfectă.
Dar era făcută de mine, pentru mine, în casa mea.
Atunci am înțeles ce pierdusem cu adevărat în lunile acelea.
Nu încrederea în felul în care găteam.
Ci încrederea în propriile mele simțuri.
Ajunsesem să cred că dacă cineva îmi spune suficient de des că fac totul greșit, poate chiar eu sunt problema.
Nu eram.
Iar cea mai importantă lecție n-am învățat-o dintr-o rețetă.
Am învățat-o la masa la care, timp de luni întregi, încercasem să mulțumesc pe toată lumea:
În propria ta casă, iubirea nu ar trebui să te oblige să înghiți umilința doar pentru ca ceilalți să poată spune că este liniște.