Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Radu are 35 de ani. Dacă vrea să se pună pe picioare, o va face singur. Iar eu nu-mi pierd căsnicia ca să-i plătesc lui viața.
Mariana se uita la Andrei de parcă nu-l mai recunoștea.
— Tu vorbești serios?
— Foarte serios.
— Pentru femeia asta îți lași mama și fratele?
Andrei închise ochii o clipă.
— Ioana nu este „femeia asta”. Este soția mea.
A fost prima dată când l-am auzit spunând-o atât de apăsat în fața mamei lui.
Mariana arătă spre mine.
— De când a apărut ea, te-ai schimbat!
— Nu, mamă. Doar că până acum am încercat să vă împac pe toți și n-am făcut decât să las lucrurile să ajungă prea departe.
Radu se ridică de la masă.
— Hai, mă, Andrei. Nu plecați pentru o ceartă.
M-am uitat la el.
— O ceartă?
Am arătat spre cioburile de lângă ușă.
— Mama ta tocmai a aruncat o cană lângă mine pentru că nu vreau să-ți dau economiile noastre.
Radu ridică din umeri.
— Eu nici măcar n-am cerut banii.
Andrei se întoarse spre el.
— Dar i-ai fi luat?
Radu tăcu.
— Te-am întrebat ceva. Dacă eu îți puneam mâine banii în față, îi luai?
— Dacă voiai să mă ajuți…
Andrei râse scurt.
— Exact.
Mariana se repezi:
— Și ce dacă îi lua? E fratele tău!
— Tocmai asta e problema, mamă. Pentru tine, orice fac eu pentru Radu este normal. Dar orice fac pentru mine și pentru Ioana este egoism.
— Eu v-am ținut trei ani în casa mea!
— Și îți mulțumim. Dar dacă prețul este să hotărăști tu ce facem cu fiecare leu câștigat, atunci prețul e prea mare.
Mariana păli.
— Deci plecați?
Andrei se uită la mine.
— Da.
N-am avut nevoie de două valize.
Am avut nevoie de patru.
Haine.
Acte.
Laptopurile.
Câteva lucruri personale.
Restul puteau rămâne.
În timp ce împachetam, mâinile îmi tremurau.
— Ești sigur? l-am întrebat.
Andrei împăturea niște cămăși.
— Nu.
M-am oprit.
M-a privit.
— Dar sunt sigur că dacă rămânem, peste șase luni vom avea aceeași discuție. Poate pentru bani. Poate pentru firmă. Poate pentru altceva.
A închis valiza.
— Și data viitoare nu vreau să mai aștept să zboare o cană prin casă ca să-mi dau seama că trebuia să pun limite mai devreme.
M-am apropiat de el.
— O să ne coste.
— Știu.
Chiria însemna bani pe care nu-i mai puteam pune deoparte pentru apartament.
Visul nostru avea să se îndepărteze.
Dar pentru prima dată în seara aceea am simțit că nu-l mai construiesc singură.
Am găsit o garsonieră mare de închiriat la două zile după ce am plecat.
Nu era ceea ce visasem.
Bucătăria era atât de mică încât, dacă deschideam frigiderul, aproape blocam intrarea.
Canapeaua scârțâia.
Vecinul de deasupra avea un copil care alerga prin casă în fiecare dimineață la șapte.
În prima seară am mâncat sandvișuri pe două cutii de carton puse una lângă alta.
M-am uitat în jur.
— Frumos palat.
Andrei zâmbi.
— Vedere superbă.
Geamul dădea spre parcarea unui supermarket.
Am început să râd.
Și am râs până mi-au dat lacrimile.
Apoi Andrei mi-a luat mâna.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Că n-am plecat mai devreme.
Nu i-am spus că îl iert.
Nu încă.
Dar i-am strâns mâna.
Era suficient pentru seara aceea.
Mariana nu ne-a vorbit aproape o lună.
Apoi au început mesajele.
Mai întâi către Andrei.
„Sper că ești mulțumit.”
Apoi:
„Radu nu are bani nici de benzină.”
Și, inevitabil:
„Dacă tot vă merge atât de bine, puteți măcar să-l ajutați cu chiria.”
Andrei mi-a arătat mesajul.
— Ce îi răspunzi?
S-a gândit.
Apoi a scris:
„Radu are 35 de ani. Dacă are nevoie de bani, trebuie să muncească. Eu și Ioana nu-i vom plăti cheltuielile.”
Mariana a răspuns aproape imediat:
„Ți-a băgat ea prostiile astea în cap.”
Andrei a pus telefonul jos.
Nu i-a mai răspuns.
Pentru el, asta a fost mai greu decât mutarea.
Îl vedeam.
Ani întregi fusese omul care împăca pe toată lumea.
Cel care îi dădea mamei bani.
Cel care îl scotea pe Radu din încurcături.
Cel care spunea:
„Lasă, rezolv eu.”
Acum învăța ceva ce eu înțelesesem înaintea lui:
uneori, când spui „nu”, oamenii care erau obișnuiți cu „da” te vor numi egoist.
Noi ne-am întors la muncă.
Atelierul începea la opt dimineața.
Uneori plecam la nouă seara.
Am renunțat la ieșiri.
Am amânat concediul.
Am luat contracte pe care înainte le-am fi refuzat pentru că erau prea mici.
Nu era spectaculos.
Nu ne-a sunat nimeni să ne spună că am moștenit o avere.
N-am câștigat la loterie.
Am muncit.
Atât.
După trei luni, contul de economii începuse din nou să crească.
După patru, eram aproape de suma pe care o avuseserăm înainte să ne mutăm.
După șase luni, agentul imobiliar ne-a sunat.
— Proprietarul a acceptat oferta.
Am rămas cu telefonul la ureche.
— Puteți repeta?
A râs.
— Apartamentul este al vostru, dacă banca finalizează creditul.
M-am uitat la Andrei.
— L-am luat.
— Ce?
— Apartamentul.
Pentru câteva secunde nu a spus nimic.
Apoi m-a ridicat în brațe chiar în mijlocul atelierului.
Unul dintre angajați a început să aplaude.
Eu râdeam și plângeam în același timp.
Nu era mare.
Două dormitoare.
Un living.
O bucătărie luminoasă.
Un balcon mic de unde se vedeau munții printre blocuri.
În ziua în care am primit cheile, am intrat fără mobilă.
Doar noi doi și câteva cutii.
Andrei a pus o pizza pe podea.
— Cina festivă.
— Foarte elegant.
— Mai lipsește șampania.
— Avem apă minerală.
— Perfect.
Ne-am așezat pe podea.
În jurul nostru nu era aproape nimic.
Și totuși nu-mi amintesc să fi fost vreodată mai fericită într-o casă.
Am scos cheia din buzunar și am pus-o în palma lui Andrei.
— A cui este?
S-a uitat la ea.
Apoi la mine.
— A noastră.
— Mai spune o dată.
A zâmbit.
— A noastră.
Mariana a venit pentru prima dată după aproape două luni.
A adus o prăjitură.
Nu și-a cerut scuze imediat.
Nu era genul ei.
S-a plimbat prin apartament și a privit camerele.
— E frumos.
— Mulțumim, am spus.
S-a așezat.
Am făcut cafea.
Câteva minute am vorbit despre lucruri banale.
Apoi, inevitabil:
— Radu iar a rămas fără serviciu.
Andrei își puse ceașca jos.
Mariana continuă:
— Proprietarul îi cere bani și…
— Mamă.
S-a oprit.
— Ce?
— Nu.
Un singur cuvânt.
Mariana mă privi imediat.
— Nici măcar n-am terminat.
— Știu ce urmează.
— E fratele tău.
— Știu.
— Și îl lași să ajungă pe drumuri?
Andrei răspunse calm:
— Dacă Radu are o problemă reală, pot să-l ajut să-și găsească un loc de muncă. Pot să-l recomand. Pot să-l ajut cu un CV. Pot să merg cu el la interviuri.
Mariana îl privea.
— Dar nu-i mai dau bani ca să nu fie obligat să se schimbe.
— Ai devenit foarte rece.
— Nu. Am încetat să confund ajutorul cu întreținerea.
Mariana se întoarse spre mine.
De data aceasta Andrei observă.
— Și înainte să spui că Ioana m-a schimbat, nu. Decizia este a mea.
A urmat o tăcere lungă.
Apoi Mariana oftă.
— Și dacă eu am nevoie vreodată?
Andrei îi luă mâna.
— Dacă tu ai nevoie cu adevărat de noi, vom fi acolo.
Chipul ei se înmuie.
— Dar?
— Dar faptul că te iubim nu înseamnă că vei decide cum ne cheltuim banii, unde locuim sau cum ne trăim căsnicia.
Mariana își retrase încet mâna.
Mă așteptam să se supere.
În schimb, spuse:
— Am înțeles.
Nu știu dacă înțelesese cu adevărat.
Dar era un început.
Cât despre Radu, schimbarea n-a venit peste noapte.
A mai stat o perioadă fără serviciu.
A mai încercat să-i ceară bani mamei.
Numai că Mariana nu mai avea de unde să-i dea cât voia.
Iar Andrei nu mai intervenea.
În cele din urmă, Radu s-a angajat la un depozit de materiale electrice.
După câteva luni a devenit responsabil de tură.
Într-o duminică a venit la noi.
Era prima dată când ne vizita.
S-a uitat prin apartament și a spus:
— V-a ieșit bine.
— Mulțumim.
A rămas câteva secunde în hol.
— Ioana…
— Da?
— Atunci, cu banii…
Am așteptat.
— N-ar fi trebuit să spun că puteți să mă ajutați.
Nu era cea mai frumoasă scuză din lume.
Dar venea de la Radu.
Așa că am acceptat-o.
— Nu, n-ar fi trebuit.
A zâmbit stânjenit.
— Știu.
În seara aceea, după ce a plecat, eu și Andrei am rămas pe balcon.
Brașovul era luminat sub noi, iar munții abia se mai vedeau în întuneric.
— Regreți? l-am întrebat.
— Ce?
— Că ai plecat atunci.
Andrei clătină din cap.
— Regret că a fost nevoie de o cană spartă ca să plec.
Am zâmbit.
— Eu încă mă gândesc uneori la ea.
— La cană?
— Da.
— Era urâtă oricum.
Am izbucnit în râs.
Apoi am rămas cu capul pe umărul lui.
Apartamentul nostru nu fusese un cadou.
Nu ni-l dăduse nimeni.
Nu apăruse printr-un miracol.
Îl cumpăraserăm cu dimineți în care plecam primii și seri în care ajungeam ultimii.
Cu concedii amânate.
Cu bani puși deoparte.
Cu două cutii de carton folosite drept masă în prima noastră chirie.
Și poate tocmai de aceea cheia aceea însemna atât de mult.
În familia noastră nu se schimbase doar adresa.
Se schimbase o regulă.
Îți poți iubi părinții și frații fără să le predai controlul asupra vieții tale.
Iar Andrei învățase, în sfârșit, că a-ți ajuta familia nu înseamnă să sacrifici familia pe care ai ales să o construiești.