Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas câteva secunde cu mâinile încleștate pe volan.
— Nu mai există nimic de explicat, Elena. Am văzut-o pe Cătălina intrând în camera ta. Am auzit când ai întrebat-o dacă Radu știe.
— Și ți-aș explica de ce, dacă ai veni înăuntru.
— De ce? Ca să-mi spui iar cât de minunată era pentru fiul tău?
Elena închise ochii.
— Nu. Ca să-ți spun ceva ce nici măcar Radu nu știe.
Tonul ei mă opri.
Nu mai era femeia care găsea întotdeauna o replică tăioasă. Părea pur și simplu obosită.
Am coborât din mașină și am urmat-o în cameră.
Cătălina nu mai era acolo.
— Unde este?
— A plecat. I-am spus că trebuie să vorbesc mai întâi cu tine.
Am rămas lângă ușă.
— Vorbește.
Elena se așeză pe marginea patului.
Pentru câteva clipe nu spuse nimic.
Apoi ridică ochii spre mine.
— Cătălina nu a venit aici pentru Radu.
— Atunci pentru cine?
— Pentru mine.
Am râs amar.
— Sigur.
— Este medic, Irina.
Am rămas nemișcată.
— Poftim?
— Cătălina este medicul meu.
Toată furia mea se lovi parcă de un zid.
— Nu înțeleg.
Elena își împreună mâinile.
Atunci am observat pentru prima dată cât de mult îi tremurau.
— Am aflat acum câteva săptămâni că sunt foarte bolnavă.
Am vrut să spun ceva, dar n-am putut.
Elena continuă:
— Medicii nu-mi pot spune exact cât mai am. Câteva luni, poate ceva mai mult.
Camera deveni atât de tăcută încât auzeam ploaia lovind pervazul.
— Nu…
— Ba da.
M-am așezat pe scaunul din fața ei.
Dintr-odată, excursia, motelul și apariția Cătălinei nu mai însemnau ceea ce crezusem.
— De ce nu i-ai spus lui Radu?
— Pentru că n-am știut cum.
— Este fiul tău.
— Tocmai de aceea.
Își șterse repede o lacrimă.
— Cătălina a aflat și s-a oferit să mă ajute. Era în zonă câteva zile și am rugat-o să vină. Voiam să discutăm cum să-i spun lui Radu.
Am privit-o uluită.
— Și pentru asta m-ai adus pe mine aici?
Elena coborî privirea.
— Inițial voiam să vă cer să mă primiți la voi.
— Să locuiești cu noi?
A dat din cap.
— Mi-e frică să rămân singură.
Era probabil prima dată când auzeam cuvântul „frică” din gura ei.
— Am venit la voi hotărâtă să vă spun totul. Apoi Radu mi-a spus că ești însărcinată.
Mâna mea se duse instinctiv spre burtă.
— Când am auzit că voi fi bunică, n-am mai putut.
— De ce?
Elena mă privi.
— Pentru că voi tocmai începeați cea mai frumoasă perioadă din viața voastră. Cum să intru eu în casa voastră și să transform totul în spitale, tratamente și teamă?
— Elena…
— Și mai era ceva.
Își strânse mâinile.
— Mi-a fost rușine.
— De ce?
Atunci începu să plângă.
Nu discret, nu elegant.
Pur și simplu îi curgeau lacrimile pe obraji.
— Pentru felul în care m-am purtat cu tine.
Nu mă așteptasem la asta.
— Ani întregi te-am făcut să simți că nu ești suficient de bună pentru fiul meu. Te-am comparat cu Cătălina. Te-am criticat în propria ta casă. Am încercat să mă bag între voi.
Își șterse obrajii.
— Iar acum, când am nevoie de cineva, la cine să vin? La femeia pe care am tratat-o atât de urât?
Nu știam ce să-i spun.
O parte din mine încă își amintea fiecare insultă.
Dar în fața mea nu mai vedeam soacra aceea imposibilă.
Vedeam o femeie speriată.
— De ce excursia? am întrebat.
— Pentru că voiam măcar o zi cu tine înainte să afli. O zi în care să încerc să repar ceva.
Am râs printre lacrimi.
— Ai ales un motel groaznic.
Pentru o secundă mă privi surprinsă.
Apoi râse și ea.
— Știu. Fotografiile de pe internet arătau mult mai bine.
Am râs amândouă.
Și tocmai asta m-a făcut să plâng.
M-am așezat lângă ea.
— Bineînțeles că poți veni la noi.
Elena ridică imediat capul.
— Nu.
— Tocmai mi-ai spus că ți-e teamă să rămâi singură.
— Dar copilul…
— Copilul va avea nevoie de o bunică.
Buzele ei începură să tremure.
— Poate n-o să apuc să-l cunosc.
— Nu știm asta.
— Irina…
— Nu știm.
I-am luat mâna.
— Dar trebuie să-i spunem lui Radu.
A dat din cap.
— Știu.
— Și fără alte excursii misterioase.
Pentru prima dată, Elena zâmbi.
— Promit.
Când ne-am întors acasă, Radu a știut că ceva se întâmplase înainte să apucăm să vorbim.
Elena i-a spus singură.
Nu voi uita niciodată cum a privit-o.
La început nu a înțeles.
Apoi s-a așezat lângă ea și și-a îmbrățișat mama.
În seara aceea, toate conflictele noastre vechi păreau brusc foarte mici.
Elena s-a mutat la noi câteva săptămâni mai târziu.
Nu s-a transformat peste noapte.
Tot îmi spunea uneori că pun prea multă sare.
Eu îi spuneam că poate găti singură.
— Tot obraznică ai rămas, spunea.
— Dumneata m-ai antrenat.
Și, pentru prima dată, râdeam amândouă.
Au trecut patru luni.
Într-o dimineață, Radu a intrat în camera ei.
— Mamă, pregătește-te.
— Pentru ce?
— Ai întâlnire.
— Cu cine?
Radu zâmbi.
— Cu nepoata ta.
Fetița noastră se născuse în acea noapte.
Câteva ore mai târziu, Elena intră în salon sprijinită de brațul fiului ei.
Era mult mai slabă.
Dar când i-am pus fetița în brațe, parcă i s-a schimbat întreaga față.
— Pot? șopti.
— Este nepoata ta.
Elena o privi minute întregi.
Apoi începu să plângă.
— Seamănă cu Radu.
— Eu cred că seamănă cu tine, i-am spus.
Ridică ochii.
— Sper că numai la față.
Am izbucnit amândouă în râs.
Radu nu înțelegea de ce.
Și atunci i-am spus:
— Am hotărât cum o va chema.
Elena mă privi.
— Elena.
Zâmbetul îi dispăru.
— Nu face asta din milă.
— Nu este milă.
Am privit femeia care, cu numai câteva luni înainte, fusese omul pe care îl suportam cel mai greu.
— Este bunica ei.
Elena și-a lipit obrazul de fruntea fetiței.
Și a plâns.
Nu știam cât timp ne mai rămânea.
Nimeni nu știa.
Dar în lunile care au urmat, fetița mea a avut bunică.
Una care o legăna.
Care îi cânta.
Care îi cumpăra mult prea multe hăinuțe, deși eu îi spuneam să se oprească.
Și care, de fiecare dată când o ținea în brațe, părea să uite pentru câteva minute că era bolnavă.
Uneori mă gândesc la noaptea aceea de la motel.
La Cătălina.
La mașina care nu pornise.
La mine, lovind volanul și fiind convinsă că soacra mea tocmai pusese la cale cea mai mare umilință din viața mea.
Dacă motorul ar fi pornit, poate aș fi plecat.
Poate adevărul ar fi venit mai târziu.
Poate am fi pierdut niște luni pe care nimeni nu ni le-ar mai fi putut da înapoi.
Elena nu putea șterge anii în care mă rănise.
Nici boala nu transforma răutatea din trecut în ceva acceptabil.
Dar a avut curajul să recunoască ce făcuse.
Iar eu am ales să-i ofer șansa de a face altfel timpul care îi mai rămânea.
Pentru că uneori iertarea nu înseamnă să spui că trecutul n-a contat.
Înseamnă doar să hotărăști că nu-i vei permite trecutului să distrugă și timpul care ți-a mai rămas.