Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Rareș ținu lingurița nemișcată deasupra borcanului.
Printre bucățile de zmeură se vedea ceva învelit într-o bucățică de material subțire, prinsă strâns în jurul unui obiect tare.
— Mamă, dă-mi o farfurie, spuse el.
Răsturnă cu grijă o parte din dulceață și scoase pachețelul. Îl clăti sub apă, apoi desfăcu materialul.
În palma lui rămase un inel vechi de aur.
Nu era o bijuterie nouă și strălucitoare. Aurul era zgâriat, tocit de vreme, iar pe interior se vedeau două inițiale și o dată aproape ștearsă.
Mama lui Rareș îl luă cu grijă.
— Ăsta nu pare un inel ascuns ieri, spuse ea. Uită-te cât e de uzat.
Rareș nu răspunse.
În mintea lui apăruse chipul bătrânei de pe marginea drumului. Basma, bastonul din creangă și mâinile tremurătoare cu care încercase să-i dea banii înapoi.
— Plec.
— Unde?
— Înapoi la femeia aceea.
— Rareș, sunt aproape șaptezeci de kilometri!
El luă cheile mașinii.
— Tocmai de aceea trebuie să plec acum.
Conduse mai repede decât la venire.
Dar când ajunse în locul unde cumpărase dulceața, bătrâna dispăruse.
Lada nu mai era acolo.
Rareș opri la prima casă și întrebă de ea.
— O bătrână care vinde borcane? Cu baston?
Femeia de la poartă îl privi câteva clipe.
— Cred că vorbiți de tanti Ileana. Stă mai sus, ultima casă înainte de pădure.
Rareș găsi cu greu gospodăria.
Casa era mică, cu tencuiala căzută pe alocuri și o poartă veche din lemn.
Bătu.
Nimic.
Bătu din nou.
După aproape un minut auzi pași târșâiți.
Ileana deschise și, când îl recunoscu, se sperie.
— Dumneata?! S-a întâmplat ceva? Nu era bună dulceața?
— Ba da. Dar am găsit ceva în ea.
Rareș deschise palma.
În clipa în care văzu inelul, bătrânei îi dispăru culoarea din obraji.
Se prinse de tocul ușii.
— Doamne…
— Este al dumneavoastră?
Femeia nu răspunse.
Luă inelul cu amândouă mâinile și îl strânse la piept.
Apoi începu să plângă.
Nu discret, ca atunci când Rareș îi dăduse banii.
Plângea cu tot trupul.
— Credeam că l-am pierdut…
Rareș o ajută să se așeze pe un scaun.
— Ce este?
Ileana privi verigheta.
— A fost a lui Petre, bărbatul meu. Patruzeci și șapte de ani am trăit împreună.
Își șterse obrajii cu marginea basmalei.
— Când s-a îmbolnăvit, a slăbit atât de tare că nu-i mai stătea pe deget. Mi-a dat-o mie înainte să moară.
Rareș simți că i se pune un nod în gât.
— Și cum a ajuns în borcan?
Bătrâna își coborî privirea.
— Din cauza băiatului meu.
Fiul ei îi luase de-a lungul timpului aproape tot ce putea vinde. Unelte, obiecte din casă, până și cerceii rămași de la mama ei.
Când începuse să întrebe și de verigheta tatălui său, Ileana se speriase.
— Am învelit-o bine și am ascuns-o într-un borcan din cămară. Mi-am zis că acolo n-o caută niciodată.
Numai că borcanele arătau aproape la fel.
În dimineața aceea, grăbită să plece înainte să se întoarcă fiul ei, luase tocmai borcanul în care ascunsese verigheta.
— Când am ajuns acasă și mi-am dat seama că lipsește, am crezut că mi se oprește inima. Dar nu știam cine ești. Nu știam unde să te caut.
Îl privi printre lacrimi.
— Și dumneata ai făcut atâta drum pentru un inel care putea să valoreze bani frumoși?
Rareș zâmbi.
— Nu era al meu.
Ileana îi prinse mâna.
— Nu aurul mă durea, maică. Dacă era doar aur, îl vindeam eu de mult. Era singurul lucru pe care-l mai aveam de la omul cu care am trăit aproape o viață.
Își puse verigheta pe deget. Îi era mare, dar o ținu acolo.
— Dumnezeu să-ți răsplătească.
Rareș tocmai voia să se ridice când observă ceva.
Bătrâna respira greu.
Își duse o mână la piept, încercând să ascundă gestul.
Rareș deveni imediat serios.
— De când aveți probleme cu respirația?
— N-am nimic.
— Doamnă Ileana, sunt medic.
Femeia îl privi surprinsă.
— Medic?
— Chirurg. Spuneți-mi de când vă simțiți așa.
După câteva întrebări, Rareș înțelese că situația nu trebuia ignorată. Ileana avea de ceva vreme episoade de slăbiciune, amețeli și dureri pe care le ascundea.
— Trebuie să vă vadă un medic.
Bătrâna râse amar.
— La oraș? Și cu ce ajung? Cu bastonul?
— Cu mine.
— Nu, dragule. Ai făcut destul.
Rareș se uită spre verigheta de pe degetul ei.
— Acum o oră am condus șaptezeci de kilometri ca să vă aduc un inel. Credeți că vă las aici după ce-mi spuneți toate astea?
În următoarele zile, Rareș și-a folosit concediul cu totul altfel decât plănuise.
A dus-o pe Ileana la investigații și s-a asigurat că ajunge la medicii potriviți. Din fericire, problema fusese descoperită la timp și putea fi tratată.
Mama lui nu s-a supărat că fiul ei își petrecea o parte din concediu pe drumuri.
Dimpotrivă.
Într-o după-amiază, Rareș a adus-o pe Ileana chiar la ea acasă.
Cele două femei au stat ore întregi sub vița-de-vie, cu ceai și pâine proaspătă pe masă.
Ileana adusese încă un borcan de dulceață.
— Ăsta e verificat, spuse ea râzând. N-am mai ascuns nimic în el!
Rareș râse și el.
— Tot o să bag lingurița cu grijă.
Înainte să plece, Ileana îl opri la poartă.
— Rareș…
— Da?
Bătrâna își ridică mâna. Verigheta lui Petre era prinsă acum de un lănțișor simplu la gât, ca să nu o mai piardă niciodată.
— În ziua aceea, când ai oprit mașina, eu credeam că mi-ai făcut un bine fiindcă mi-ai dat niște bani în plus.
Ochii i se umeziră.
— Dar nu banii au fost binele cel mare. Mi-ai adus înapoi ultima amintire de la omul meu. Și după aceea m-ai obligat să am grijă și de mine.
Rareș o îmbrățișă.
Când se urcă în mașină, mama lui îl aștepta pe scaunul din dreapta.
— Știi ce cred eu? îi spuse ea.
— Ce?
— Că n-ai oprit întâmplător în ziua aceea.
Rareș privi pentru o clipă în oglinda retrovizoare.
Ileana rămăsese în fața porții și îi făcea cu mâna, exact ca prima dată.
Doar că acum zâmbea.
Rareș pornise la drum crezând că făcuse un gest mărunt pentru o bătrână necunoscută: cumpărase un borcan cu dulceață și plătise câțiva lei în plus.
Nu știa că în acel borcan se afla ultima amintire a unei femei de la omul pe care îl iubise o viață întreagă.
Și nici că simplul fapt că oprise mașina în acea zi avea să schimbe două vieți.
Uneori, binele pe care îl faci fără să aștepți nimic în schimb găsește un drum neașteptat înapoi spre tine.