Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Aveți grijă la semnătură, doamnă Doina. A mea e puțin mai complicată.
Pixul i-a scăpat dintre degete.
Soacra mea s-a întors atât de brusc, încât peruca șatenă i s-a deplasat într-o parte. Pentru câteva secunde a rămas cu gura întredeschisă, uitându-se la mine de parcă văzuse o fantomă.
— Tu?!
— Bună dimineața, Doina.
Tânăra de la ghișeu s-a uitat când la mine, când la buletinul aflat în fața ei.
— O cunoașteți pe această doamnă?
— Foarte bine. Este mama soțului meu. Iar buletinul pe care vi l-a dat este al meu.
Am scos telefonul și i-am arătat angajatei că înregistrasem ultimele minute.
Doina a început imediat să vorbească peste mine.
— Nu o ascultați! E supărată pe fiul meu, au probleme în căsnicie și acum vrea să se răzbune!
Angajata nu s-a lăsat impresionată. A tras buletinul mai aproape de ea și i-a făcut discret semn unui coleg.
— Doamnă, vă rog să rămâneți aici până lămurim situația.
— Ce să lămuriți? izbucni Doina. Sunt banii fiului meu!
În jurul nostru s-a făcut liniște.
M-am uitat la ea.
— Ce-ai spus?
Și-a dat seama imediat că vorbise prea mult.
— Am spus că… sunteți căsătoriți. Banii sunt ai familiei.
— Nu. Sunt banii rămași din apartamentul pe care l-am moștenit de la bunica mea și pe care l-am vândut. Știi foarte bine asta.
Doina și-a strâns geanta la piept.
Atunci mi-a venit întrebarea pe care, până în acel moment, nu mă gândisem s-o pun.
— De unde știai la ce bancă sunt banii?
A tăcut.
Ea știa că vândusem apartamentul. Știa aproximativ și suma.
Dar eu nu-i spusesem niciodată unde țineam banii.
— Cine ți-a spus, Doina?
— Nu-mi amintesc.
Exact atunci telefonul ei a început să sune.
S-a uitat la ecran și l-a respins imediat.
Dar eu văzusem numele.
**Rareș.**
După câteva secunde, telefonul a sunat din nou.
— Răspunde, i-am spus.
— Nu e treaba ta.
— Atunci de ce te sună tocmai acum?
Doina tremura. În încercarea de a opri apelul, a atins greșit ecranul.
Vocea lui Rareș s-a auzit suficient de tare încât s-o audă și angajata:
— Mamă? Ai reușit?
Am simțit că mi se taie picioarele.
Doina a închis imediat.
Dar era prea târziu.
— Ce trebuia să reușească, Rareș? am spus, deși apelul se terminase deja.
Atunci am înțeles că nu aveam în față o soacră care luase singură o decizie nebunească.
Soțul meu știa.
Mai mult decât atât, începusem să bănuiesc că totul fusese ideea lor.
Directorul sucursalei venise deja lângă noi, iar după ce i-am explicat că buletinul îmi dispăruse din geantă în seara precedentă, banca a oprit orice operațiune și a păstrat imaginile camerelor de supraveghere.
Am chemat poliția.
Doina a trecut, în mai puțin de zece minute, de la aroganță la rugăminți.
— Hai să nu distrugem familia pentru o prostie.
Aproape aceleași cuvinte pe care mi le spusese cu o seară înainte despre infidelitatea fiului ei.
Numai că acum nu mai era vorba despre o „slăbiciune bărbătească”.
Era vorba despre buletinul meu și despre economiile mele.
În aceeași zi mi-am blocat documentul, am cerut un act nou, am mutat banii într-un cont nou și am schimbat parolele tuturor conturilor importante.
Dar încă nu înțelegeam ceva.
De ce?
Rareș câștiga bine. Nu trăisem niciodată în lux, dar nici nu avuseserăm probleme serioase cu banii.
De ce ar fi riscat așa ceva?
Răspunsul a venit de la avocatul pe care îl contactasem pentru divorț.
— Trebuie să discutăm despre niște datorii, mi-a spus.
— Ce datorii?
A urmat o tăcere.
— Ale lui Rareș.
În ultimele luni făcuse mai multe împrumuturi despre care eu nu știam nimic. În plus, garantase o datorie foarte mare pentru un apropiat care între timp plecase din țară și nu mai plătea.
Scadențele se apropiau.
Sumele erau mult mai mari decât îmi imaginasem.
Și atunci mi-am amintit de o seară de cu două luni înainte.
Rareș venise lângă mine cu laptopul și îmi spusese:
— Arată-mi și mie extrasul cu banii de la bunica. Poate găsim o casă și vedem cât putem pune avans.
Nu mi se păruse nimic suspect.
Era soțul meu.
Îi arătasem extrasul.
Văzuse banca.
Soldul.
Datele contului.
Tot ce îi trebuia ca să știe unde se aflau cei aproape 600.000 de lei.
În acel moment, totul s-a legat.
Când refuzasem să pun moștenirea într-un cont comun, Rareș probabil sperase că mă va convinge în timp.
Apoi îi descoperisem infidelitatea și îl dădusem afară.
Dintr-odată nu mai avea timp.
Iar mama lui, care cu o seară înainte mă rugase să „nu distrug familia”, nu încercase să salveze căsnicia noastră.
Încerca să salveze situația financiară a fiului ei.
Cu banii mei.
Rareș m-a sunat de zeci de ori în zilele următoare.
Nu i-am răspuns.
Au început mesajele.
Mai întâi mi-a spus că mama lui „înțelesese greșit”.
Apoi că Doina făcuse totul singură.
După aceea, când și-a dat seama că apelul de la bancă îl trădase, a schimbat povestea.
„Eram disperat.”
„Voiam doar să împrumut banii.”
„Ți-aș fi pus totul la loc.”
„Am făcut-o pentru noi.”
Ultima propoziție m-a făcut să râd amar.
**Pentru noi.**
Mă înșelase.
Îmi ascunsese datorii.
Îi spusese mamei lui unde îmi țineam economiile.
Iar ea îmi furase buletinul și intrase deghizată într-o bancă, convinsă că poate ajunge la banii mei.
Și toate acestea erau, în mintea lor, „pentru noi”.
Am continuat divorțul.
Înregistrarea mea, camerele băncii și împrejurările în care dispăruse buletinul au rămas parte din demersurile făcute după incident. Eu am încetat să mai discut direct cu Rareș și am lăsat lucrurile serioase în mâna avocatului și a autorităților.
Câteva săptămâni mai târziu, am primit de la el un ultim mesaj:
„După atâția ani împreună, chiar vrei să-mi distrugi viața pentru niște bani?”
Am stat mult cu telefonul în mână.
Apoi i-am răspuns o singură dată:
„Nu pentru bani divorțez de tine. Căsnicia ai distrus-o când m-ai înșelat. Banii doar mi-au arătat până unde erai dispus să mergi.”
L-am blocat.
Câteva luni mai târziu am trecut din nou prin fața acelei bănci.
Pentru o clipă am văzut-o parcă din nou pe Doina la ghișeu: pardesiul încheiat până la gât, ochelarii uriași și peruca aceea strâmbă, insistând că ea era femeia din buletin.
În dimineața aceea crezusem că cel mai important lucru pe care îl salvasem erau cei aproape 600.000 de lei.
M-am înșelat.
Cel mai important lucru pe care îl câștigasem fusese adevărul.
Pentru că, dacă n-aș fi intrat în bancă exact atunci, poate aș fi petrecut luni sau chiar ani întrebându-mă dacă făcusem bine când îl dădusem pe Rareș afară.
După dimineața aceea, n-am mai avut nicio îndoială.