Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Radu s-a uitat la mine de parcă aștepta să izbucnesc în râs și să recunosc că blufez.
— Ce vrei să spui?
Femeia de lângă el își strânsese hainele la piept și privea când la mine, când la Radu.
— Emilia, eu plec.
— Cred că e o idee bună.
S-a îmbrăcat în grabă și a ieșit fără să mă privească.
Radu nici măcar n-a încercat s-o oprească.
Avea acum o singură grijă.
— Ce scrie pe ultima pagină?
Mi-am ridicat geanta de pe podea.
— Ai fost atât de preocupat să-mi explici ce este al tău și ce este al meu, încât ai uitat un lucru important.
— Care?
— Casa.
A râs din nou, dar de data aceasta râsul suna forțat.
— Tocmai despre casă vorbesc.
— Știu.
Am mers în sufragerie și mi-am scos telefonul.
Înainte să plec în misiune, fotografiasem toate actele importante și trimisesem copii avocatei mele.
Am deschis documentul pe care îl căutam.
— Îți amintești de unde au venit banii pentru casa asta?
— Am cumpărat-o împreună.
— Nu.
Radu a tăcut.
Cu doi ani înainte să ne căsătorim, bunicii mei îmi lăsaseră un apartament mic în Brașov.
După nuntă, îl vândusem.
Banii obținuți din vânzare, împreună cu economiile mele de dinaintea căsătoriei, reprezentaseră aproape întreaga sumă folosită pentru cumpărarea casei.
Radu contribuise la renovări, mobilă și cheltuieli.
Dar sursa banilor pentru imobil fusese documentată.
Și tocmai pentru că el insistase atât de mult asupra separării patrimoniilor, înainte de ultima mea plecare clarificasem situația cu un avocat și la notar.
— Ultima anexă pe care ai semnat-o confirmă proveniența banilor și situația casei, i-am spus.
Radu mi-a smuls telefonul aproape din mână și a început să citească.
L-am privit cum derula.
O dată.
Încă o dată.
Apoi s-a întors la început.
— Nu.
— Ba da.
— Eu am plătit aici ani întregi!
— Facturi, Radu. Reparații. Mobilă. Cheltuielile unei familii care locuia aici.
— Și asta nu înseamnă nimic?
— Înseamnă exact ce scrie în actele pe care le-ai semnat.
A ridicat telefonul spre mine.
— M-ai păcălit!
Aproape că nu mi-a venit să cred.
— Eu?
— Mi-ai pus hârtiile în față înainte să pleci!
— Și ți-am spus să le citești.
Atunci mi-am amintit perfect ziua aceea.
Stăteam amândoi la masa din bucătărie.
Eu verificam dosarul înainte de plecare, iar Radu își butona telefonul.
— Mai sunt două pagini, îi spusesem.
— Unde semnez?
— Radu, citește-le.
— Emilia, nu pleci pe Marte. Știu ce semnez.
Semnase.
Acum ținea telefonul meu în mână și părea că vede acele rânduri pentru prima dată.
I l-am luat înapoi.
— Ai insistat înainte de nuntă că fiecare trebuie să rămână cu ceea ce îi aparține. Mai ții minte?
Nu mi-a răspuns.
— Eu n-am vrut convenția aia, Radu. Tu ai vrut-o.
— Nu poți să mă dai afară pur și simplu.
— Nu voi face nimic „pur și simplu”. Mâine vorbesc cu avocata mea și totul se va face legal.
A început să se plimbe prin cameră.
— Și banii?
Acolo am înțeles ce îl interesa cu adevărat.
Nu femeia care tocmai plecase.
Nu faptul că își distrusese căsnicia.
Banii.
— Care bani?
— Economiile.
— Ale cui?
M-a privit.
— Emilia, suntem căsătoriți.
N-am putut să nu zâmbesc amar.
— Acum zece minute îmi explicai separarea de bunuri.
A tăcut.
— Nu poți folosi convenția când te avantajează și să uiți de ea când nu-ți mai convine.
Radu și-a trecut ambele mâini prin păr.
— Deci asta ai pregătit?
— Nu am pregătit nimic împotriva ta. Mi-am pus actele în ordine înainte să plec luni întregi din țară. Tu erai soțul în care aveam încredere.
Asta l-a făcut să tacă.
— Dacă nu mă întorceam mai devreme, cât timp aveai de gând să continui?
Și-a ferit privirea.
— Nu știu.
— De când?
— Emilia…
— De când?
După câteva secunde a spus:
— Câteva luni.
M-a durut mai mult decât mă așteptam.
În timp ce eu număram zilele până să mă întorc, el își adusese amanta în patul nostru.
Am închis ochii.
Apoi am spus:
— Împachetează-ți lucrurile de care ai nevoie pentru câteva zile.
— Vorbești serios?
— Foarte.
— Și unde vrei să mă duc?
L-am privit.
— Poate la femeia pentru care ai fost dispus să pierzi tot ce aveai aici.
De data aceasta nu a mai râs.
A doua zi am mers la avocată.
Și lucrurile n-au fost nici pe departe atât de spectaculoase cum își imaginase Radu.
N-a existat o hârtie magică prin care infidelitatea lui îmi transfera averea.
N-am primit sute de mii de lei pentru că îl prinsesem cu altă femeie.
Realitatea era mai simplă.
Și pentru Radu, mult mai neplăcută.
Actele demonstrau ce bunuri și ce bani îmi aparțineau mie, iar convenția matrimonială pe care chiar el o dorise ne separa patrimoniile.
Casa despre care se lăudase că este „a lui” nu era.
Iar economiile mele nu deveneau ale lui doar fiindcă fuseserăm căsătoriți.
Când avocata i-a explicat situația, Radu a încercat totul.
Mai întâi a susținut că nu înțelesese ce semnase.
Apoi că investise bani în casă.
După aceea că meritase o parte mai mare pentru că se ocupase de gospodărie cât eu eram plecată.
Problemele patrimoniale au fost rezolvate legal, pe baza documentelor și a contribuțiilor care puteau fi demonstrate.
Dar marea avere pe care Radu crezuse că o poate revendica pur și simplu nu exista pentru el.
Cel mai ironic era că propria lui obsesie pentru „ce-i al meu e al meu” ajunsese să mă protejeze.
La câteva săptămâni după întoarcerea mea, a venit să-și ia ultimele lucruri.
Nu mai era bărbatul care râsese în dormitor.
A închis ultima geantă și s-a uitat în jur.
— Șapte ani, Emilia.
— Știu.
— Și se termină așa?
Am rămas câteva secunde tăcută.
— Nu s-au terminat când am deschis eu ușa dormitorului, Radu.
M-a privit.
— S-au terminat când ai început să aduci altă femeie aici și ai decis că eu sunt suficient de proastă încât să nu aflu.
A luat geanta.
În prag s-a oprit.
— Chiar nu mai există nicio șansă?
Cu câteva săptămâni înainte, întrebarea aceea m-ar fi distrus.
Acum știam răspunsul.
— Nu.
După divorț, am schimbat câteva lucruri prin casă.
Nu pentru că voiam să șterg șapte ani din viața mea.
Nu puteam.
Dar nu mai voiam să mă întorc în fiecare seară într-un loc amenajat pentru doi oameni care nu mai existau.
Am schimbat dormitorul.
Am mutat mobila.
Am înlocuit perdelele.
În hol am pus o fotografie cu mine și câțiva colegi din misiune.
Într-o dimineață de toamnă am ieșit cu cafeaua pe terasă.
Brașovul era rece, iar munții abia se vedeau prin ceață.
M-am gândit la ziua întoarcerii mele.
Nouă luni visasem că Radu avea să mă aștepte.
Crezusem că cel mai greu lucru va fi să rezist până ajung acasă.
Mă înșelasem.
Uneori, adevărata încercare începe chiar după ce deschizi ușa.
Radu fusese convins că mă putea trăda și apoi speria cu niște acte pe care credea că numai el le înțelege.
Dar tocmai el îmi spusese, înainte de căsătorie, regula după care voia să trăim:
„Ce este al meu rămâne al meu. Ce este al tău rămâne al tău.”
În cele din urmă, asta s-a și întâmplat.
Doar că nu în felul în care își imaginase el.