Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Nea Petru a privit-o pe Alina câteva secunde înainte să vorbească.
— Iarna trecută am rămas cu lemnele netăiate. Mă durea spatele și abia mai puteam ridica toporul.
Alina îl asculta în tăcere.
— Daniel m-a văzut într-o după-amiază. A venit după școală și mi-a tăiat toate lemnele. A muncit până s-a întunecat.
— Și ce-i cu asta?
— Am vrut să-l plătesc. N-a luat niciun leu.
Alina s-a uitat surprinsă la tatăl ei.
— De ce?
— Mi-a spus: „Nea Petru, dumneavoastră sunteți bătrân. Mie îmi ia două ore, dumneavoastră v-ați chinui două zile.”
O femeie care auzise discuția s-a apropiat.
— Și mie mi-a adus medicamentele de la dispensar când am fost bolnavă. N-a vrut nimic.
— Mie mi-a reparat poarta, a spus alta.
— La școală e printre cei mai buni, a adăugat o fostă profesoară. După ore muncește prin sat ca să-și ajute mama.
Alina nu mai spunea nimic.
Privea pachetul pe care îl smulsese din mâinile băiatului.
— Eu am crezut că…
Nea Petru a întrerupt-o.
— Asta-i problema, tată. Ai crezut înainte să întrebi.
Cuvintele lui au lovit-o.
Alina s-a uitat spre poarta bisericii.
Daniel dispăruse.
— Unde stă?
Zece minute mai târziu, mașina ei scumpă se oprea în fața unei case mici de la marginea satului.
L-a găsit pe Daniel în curte.
Își schimbase cămașa albă de biserică și căra lemne lângă un șopron.
Când a văzut-o coborând, s-a oprit.
— Doamnă…
Alina ținea pachetul în mâini.
Nu mai avea ochelarii de soare pe ochi și nici siguranța cu care îl înfruntase în curtea bisericii.
— Daniel, am venit să-mi cer iertare.
Băiatul n-a răspuns.
— Am greșit. Te-am acuzat fără să știu nimic despre tine și, mai rău, am făcut-o în fața tuturor.
— Nu-i nimic.
— Ba este.
I-a întins pachetul.
Daniel și-a ținut mâinile pe lângă corp.
— Păstrați-l.
— Te rog.
— Chiar nu trebuie.
Alina a privit pachetul, apoi spre el.
— Mama mea m-a învățat că pomana se dă cu inimă bună. Iar eu, chiar la pomenirea ei, am uitat tocmai lucrul ăsta.
Daniel și-a ridicat ochii.
— Eu n-am vrut să iau nimic ce nu era al meu.
— Știu.
Alina și-a plecat privirea.
— Acum știu.
A pus pachetul pe masa din curte.
În pragul casei apăruse mama băiatului.
Era o femeie obosită, cu mâinile aspre de muncă.
Alina a salutat-o, apoi s-a întors către Daniel.
— Tata spune că înveți bine.
Băiatul a ridicat din umeri.
— Încerc.
— Ce vrei să faci după liceu?
Pentru prima dată, chipul lui s-a luminat puțin.
— Mi-ar plăcea să merg la facultate.
— Unde?
— La Construcții.
Alina a rămas nemișcată.
Firma pe care o ridicase în ultimii douăzeci de ani lucra tocmai în domeniul construcțiilor.
— Și de ce spui „mi-ar plăcea”?
Daniel s-a uitat spre casă.
— Mai sunt doi ani până atunci. Vedem dacă o să ne permitem.
Alina a înțeles.
Nu i-a făcut nicio promisiune în ziua aceea.
În schimb, în săptămâna următoare a vorbit cu profesorii lui.
A aflat că Daniel era printre cei mai buni elevi din clasă.
Nu lipsea aproape niciodată, deși după școală muncea prin sat pentru a-și ajuta mama.
Când s-a întors la el, avea un laptop nou.
Daniel s-a uitat la cutie și a dat imediat din cap.
— Nu pot să-l primesc.
— De ce?
— Pentru că nu vreau să-mi dați lucruri fiindcă vă pare rău pentru mine.
Alina a rămas câteva secunde tăcută.
Răspunsul lui a făcut-o să-l respecte și mai mult.
— Atunci facem altfel. Nu este milă și nu este pomană. Este o investiție în educația ta.
Băiatul o privea neîncrezător.
— Dacă înveți în continuare și peste doi ani încă vrei să mergi la Construcții, eu te voi ajuta cu cheltuielile pentru facultate.
Daniel a rămas fără cuvinte.
— De ce?
Alina a zâmbit.
— Pentru că într-o zi te-am judecat fără să te cunosc. Iar tu mi-ai dat o lecție fără să-mi spui aproape nimic.
Un an mai târziu, Alina s-a întors în sat pentru aceeași pomenire.
Curtea bisericii era din nou plină.
Nea Petru stătea lângă masa cu pachete.
De data aceasta, Alina l-a văzut pe Daniel înainte ca el s-o vadă.
A luat primul pachet și a mers direct spre el.
— Daniel!
Băiatul s-a apropiat zâmbind.
Alina i-a întins pachetul cu amândouă mâinile.
— Pentru mama.
Daniel l-a primit.
— Dumnezeu s-o ierte.
Nea Petru îi privea de câțiva pași și zâmbea.
Cu un an înainte, fiica lui venise în sat convinsă că ea era cea care avea ceva de oferit.
Avea bani.
O firmă.
O mașină scumpă.
Daniel nu avea aproape nimic din toate acestea.
Dar avusese ceva ce Alina uitase pentru câteva minute în curtea unei biserici:
bunătate fără interes și demnitate fără avere.
Uneori nu trebuie să fii sărac ca să ai ceva de învățat.
Și nu trebuie să fii bogat ca să ai ceva de oferit.
Pentru că înainte de bani, haine sau aparențe rămâne un lucru mult mai important:
felul în care alegem să-i tratăm pe oamenii despre care nu știm încă nimic.