Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Hai, scoate cardul, a repetat Mariana, de data aceasta ceva mai încet.
Andrei a privit-o câteva secunde.
Apoi s-a întors spre manager.
— Îmi pare rău, dar eu nu am nimic de achitat.
Mariana a clipit.
— Cum adică?
— Exact ce am spus.
Managerul a rămas cu mapa deschisă în mână.
— Domnule, rezervarea este pe numele doamnei Mariana. Dumneavoastră nu figurați ca titular al contractului.
— Perfect, a răspuns Andrei. Atunci discutați cu titularul.
În jurul nostru, conversațiile începeau să se stingă.
Mariana s-a aplecat spre fiul ei.
— Andrei, nu face glume proaste acum.
— Nu glumesc.
— Sunt invitații mei aici!
— Știu.
— Și vrei să mă faci de râs?
Atunci am intervenit.
— Nu noi am organizat petrecerea, Mariana.
Privirea ei s-a mutat imediat spre mine.
— Tu! Tu l-ai întors împotriva mea!
Andrei și-a împins scaunul în spate.
— Nu. Eu am sunat firma de termopane.
Soacra mea a încremenit.
Pentru prima dată în acea seară, chipul ei și-a pierdut complet culoarea.
— Ce firmă?
— Cea la care spuneai că ai plătit avansul nostru.
Cristina, care stătea la câteva locuri distanță, a lăsat încet paharul jos.
Andrei a continuat:
— Nu există nicio comandă. Nicio măsurătoare. Niciun avans.
Mariana și-a umezit buzele.
— Pot să explic.
— Sunt curios.
— Am vrut doar să împrumut banii.
— Atunci de ce ai mințit?
— Pentru că știam că n-o să fiți de acord!
Andrei a râs amar.
— Exact.
Managerul a încercat discret să se retragă.
— Revin peste câteva minute.
— Nu, a spus Mariana repede. Stați.
S-a întors din nou spre Andrei.
— Plătește acum și discutăm acasă.
— Nu.
— Îți dau banii înapoi.
— Când?
N-a răspuns.
— Mamă, ai luat 8.000 de lei de la noi prin minciună. După aceea ai comandat încă 14.300 de lei, fiind convinsă că o să-i plătesc pentru că mi-ar fi rușine să refuz în fața invitaților.
Câteva rude au început să șoptească.
Mariana s-a uitat speriată în jur.
— Vorbește mai încet!
— De ce? Tu le-ai spus tuturor că eu am insistat să-ți fac petrecerea asta.
Asta a durut.
Se vedea.
Pentru că exact cu povestea aceea se lăudase toată seara.
„Copiii mei au vrut.”
„Andrei a insistat.”
„Pentru mama lui nimic nu este prea scump.”
Acum invitații aflau adevărul.
Cristina s-a ridicat.
— Hai să nu stricăm aniversarea pentru niște bani.
M-am uitat la ea.
— Atunci poți plăti tu.
A rămas nemișcată.
— Eu?
— Da. Este mama ta. Și tu știai ce făcuse cu cei 8.000 de lei.
Mariana s-a întors brusc spre ea.
— Cristina, stai jos!
Prea târziu.
Andrei a prins imediat ideea.
— Știai?
Cristina s-a înroșit.
— Mama mi-a spus după.
— Nu după, am spus eu. Te-am auzit la telefon. Știai exact ce făcuse.
Tăcerea de la masa noastră devenise apăsătoare.
Managerul a închis mapa.
— Doamnă Mariana, va trebui să rezolvăm plata înainte să continuăm servirea.
Atunci realitatea a lovit-o cu adevărat.
Felul principal nu fusese adus.
Tortul cu trei etaje încă aștepta.
Formația trebuia plătită separat.
Fotograful la fel.
Iar fiul pe care îl considera bancomatul familiei nu avea de gând să scoată nici măcar portofelul.
— Bine, a spus ea printre dinți. Plătesc eu.
Și-a luat geanta.
Prima tranzacție a fost refuzată.
A doua, la fel.
Mariana începuse să transpire.
În cele din urmă, a combinat două carduri și o parte din banii pe care îi avea în cont.
Restaurantul a fost achitat.
Dar seara ei perfectă se terminase.
Nu pentru că noi făcuserăm scandal.
Ci pentru că toți aflaseră cine organizase petrecerea și cine trebuia, de fapt, s-o plătească.
Când am plecat, Mariana ne-a prins lângă garderobă.
— Sper că sunteți mulțumiți.
Andrei s-a întors.
— Nu.
— M-ai umilit în fața întregii familii.
— Mamă, tu ai făcut planul. Tu ai comandat. Tu ai mințit. Tu ai presupus că eu voi plăti. Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să nu te salvez de consecințe.
Mariana s-a uitat spre mine.
— Știu că ideea a fost a ei.
Andrei a făcut un pas înainte.
— Ideea de a nu-mi mai permite să fiu folosit a fost a mea.
Asta a redus-o la tăcere.
Am crezut că povestea se terminase acolo.
M-am înșelat.
Două zile mai târziu, Andrei a primit un telefon de la Cristina.
Voia să se întâlnească.
— Mama a făcut ceva și mai rău, i-a spus.
Ne-am întâlnit într-o cafenea.
Cristina a venit cu un dosar.
De data aceasta nu mai era arogantă.
— N-am știut de la început, a spus. Am aflat după petrecere.
A scos o copie după oferta restaurantului.
M-am uitat la cifre.
Ceva nu se potrivea.
Suma despre care Mariana susținuse că reprezenta costul petrecerii era mai mare decât totalul real.
— Ce sunt banii ăștia? a întrebat Andrei.
Cristina și-a coborât privirea.
— Mama voia să mă ajute cu avansul pentru apartament.
Am rămas nemișcată.
— Din banii noștri?
— O parte.
Andrei a închis ochii.
Aș fi preferat aproape orice alt răspuns.
Nu fusese doar o petrecere.
Mama lui își făcuse un obicei din a decide singură ce trebuia să finanțeze fiul ei.
Ferestrele noastre puteau aștepta.
Economiile noastre puteau fi mutate.
Pentru că, în mintea ei, banii lui Andrei erau banii familiei.
Iar „familia” însemna întotdeauna ea și Cristina.
— Cât? a întrebat el.
Cristina i-a spus suma.
— Îi dau înapoi.
— Nu tu, a răspuns Andrei. Mama.
În aceeași seară s-a dus singur la Mariana.
S-a întors după aproape două ore.
— Și?
— I-am spus că are treizeci de zile să ne dea înapoi cei 8.000 de lei.
— Și dacă nu?
— Atunci nu-i mai împrumut niciodată nimic. Nici măcar o sută de lei.
— Ce a spus?
Andrei a zâmbit trist.
— Că sunt nerecunoscător.
— Normal.
După trei săptămâni, banii au intrat în cont.
Toți.
O lună mai târziu ne-am schimbat ferestrele.
De data asta am mers personal la firmă, am semnat contractul și am plătit direct.
Mariana nu ne-a vorbit o vreme.
Apoi a început să sune din nou.
Mai rar.
Și, interesant, nu mai începea conversațiile cu:
„Am nevoie de…”
La următoarea aniversare și-a făcut petrecerea acasă.
Doar câteva rude.
Mâncare gătită de ea.
Un tort simplu.
Când am intrat, mi-a spus:
— Anul ăsta am făcut totul după buget.
Andrei s-a uitat la mine.
Eu la el.
N-am spus nimic.
Dar amândoi am zâmbit.
Pentru că lecția de la restaurant nu fusese despre 22.300 de lei.
Fusese despre un cuvânt pe care Andrei nu reușise să i-l spună mamei lui ani întregi.
„Nu.”
Iar uneori, când cineva este convins că vei plăti întotdeauna nota doar ca să păstrezi liniștea, cea mai bună lecție nu este să te cerți cu el.
Este să-l lași să comande tot ce vrea.
Și, când vine factura, să nu scoți cardul.