Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
În seara aceea am cumpărat o cutie metalică pentru robinetul exterior și un lacăt.
Nu voiam scandal.
Voiam doar să aflu adevărul.
Înainte să mă culc, am verificat fotografiile făcute dimineață. Într-una se vedea perfect furtunul prins de robinetul meu, trecând prin gard și terminându-se în piscina Marianei.
Am salvat fotografia.
Apoi am sunat la compania de apă și am cerut situația consumului din ultimii ani.
Când am primit-o, am simțit același nod în stomac.
Vara, consumul nostru creștea enorm.
Nu doar anul acesta.
Și anul trecut.
Și cu doi ani înainte.
Chiar și pe vremea când eram căsătorită cu Radu.
Am scos dintr-un sertar un dosar vechi cu facturi.
Radu râdea mereu că păstrez toate hârtiile.
În noaptea aceea m-am bucurat că o făcusem.
Am întins facturile pe masă.
Iunie.
Iulie.
August.
Aceeași poveste.
În lunile calde, consumul creștea inexplicabil.
Mi-am amintit una dintre cele mai urâte certuri cu Radu.
Stăteam exact la masa aceea.
El ținea factura în mână.
— Daniela, nu putem continua așa!
— Dar eu nu consum atâta apă!
— Apometrul nu minte!
— Nici eu nu mint!
Îmi amintesc și acum cum plecase trântind ușa.
Iar eu rămăsesem în bucătărie întrebându-mă dacă poate chiar eram atât de neatentă.
Acum, la câțiva metri de mine, femeia care locuise peste gard în toți acei ani îmi spusese:
„Am găsit eu o cale ani de zile.”
A doua dimineață am pus lacătul pe robinet.
La ora șapte și douăzeci, cineva mi-a lovit poarta.
Mariana.
— Daniela!
Am ieșit cu telefonul în buzunar.
— Ce este?
— Ce-i porcăria aia de pe robinet?
— Un lacăt.
— Văd că e un lacăt! De ce l-ai pus?
— Ca să nu-mi mai folosească nimeni apa fără permisiune.
— Scoate-l.
Am privit-o.
— Nu.
Mariana și-a pus mâinile în șold.
— Am nevoie să termin piscina.
Aproape că nu-mi venea să cred.
— Atunci folosește robinetul tău.
— La mine presiunea e mai mică.
— Nu este problema mea.
— Doamne, Daniela, pentru câteva sute de lei faci circul ăsta?
Am scos telefonul.
— Nu sunt doar câteva sute de lei.
I-am arătat una dintre facturile vechi.
— Am verificat consumul.
Expresia ei s-a schimbat.
— Și?
— Creștea în fiecare vară.
— Aveați copii. Spălați, găteați…
— Copiii nu umpleau o piscină.
Mariana a tăcut.
Am pornit discret înregistrarea.
— De când folosești apa noastră?
— Iar începi?
— De când, Mariana?
— Nu-ți datorez explicații.
— Atunci îi cer lui Radu să vină. Poate îi explici lui.
Asta a funcționat.
— Ce treabă are Radu?
— Multă. Ani întregi m-a acuzat că eu făceam risipă. Ne certam din cauza facturilor.
Mariana a râs batjocoritor.
— Dacă v-ați distrus căsnicia pentru o factură, nu da vina pe mine.
— N-am spus asta.
M-am apropiat.
— Dar vreau să știu cât timp ai luat apă de aici.
— Nu „am luat”. Suntem familie.
— Eram.
— Pentru mine tot aia e.
— Cât timp?
A oftat.
— Ce contează?
— Contează pentru mine.
— Bine!
A ridicat vocea.
— Da, am mai folosit robinetul!
— De când?
— De când ne-am mutat aici. Mulțumită?
Am simțit că mi se taie respirația.
— Adică de aproape opt ani?
Mariana și-a dat ochii peste cap.
— Nu zilnic!
— Pentru ce?
— Pentru grădină. Pentru gazon. Uneori pentru piscină.
— Și eu plăteam.
Atunci a spus-o.
— Păi voi erați doi și aveați două salarii! Ce voiai, să-mi consum eu apa când puteam să trag furtunul de aici?
Am rămas privind-o.
Nici urmă de rușine.
Pentru ea fusese perfect normal.
— Știai că eu și Radu ne certam din cauza facturilor?
Mariana a ezitat.
— Radu se plângea uneori.
— Și nu i-ai spus?
— Ce să-i spun? Că am udat niște flori?
— Ai lăsat propriul fiu să creadă că eu risipesc banii familiei.
— Nu eu v-am pus să vă certați!
Am oprit înregistrarea.
Aveam ce-mi trebuia.
— Mulțumesc, Mariana.
S-a uitat suspicioasă la mine.
— Pentru ce?
Am ridicat telefonul.
Fața i s-a schimbat.
— M-ai înregistrat?
— Da.
— Șterge imediat!
— Nu.
A întins mâna spre telefon.
Am făcut un pas înapoi.
— Nu mă atinge.
S-a oprit.
— O să-i spun lui Radu ce fel de femeie ești!
— Perfect. Eu îi trimit înregistrarea.
De data aceasta n-a mai avut nimic de spus.
Am intrat în casă și i-am trimis fișierul fostului meu soț.
Nu am adăugat explicații.
Doar:
„Cred că trebuie să auzi asta.”
M-a sunat după douăzeci de minute.
— Daniela…
Vocea lui nu semăna deloc cu cea pe care o știam.
— Ai ascultat?
— De două ori.
A urmat o pauză.
— De opt ani?
— Asta spune mama ta.
Radu a înjurat încet.
Apoi a tăcut din nou.
— Îți amintești vara în care am primit factura aia uriașă și eu am spus că tu lași apa pornită când uzi grădina?
— Da.
Cum aș fi putut uita?
— Și când te-am acuzat că nu știi să administrezi banii?
— Și asta.
— Dumnezeule…
Nu simțeam satisfacția pe care crezusem că o voi simți.
Doar oboseală.
— Daniela, îmi pare rău.
Am rămas tăcută.
— Nu doar pentru facturi, continuă el. Pentru că atunci când tu spuneai că ceva nu se leagă, eu am presupus că tu greșești.
Asta era partea care mă duruse întotdeauna.
Nu suma.
Faptul că nu mă crezuse.
— Mama mi-a spus de multe ori că exagerezi cu banii, a continuat el. Că faci scandal din orice.
Am închis ochii.
Mariana nu doar că folosise apa.
Îmi întărise fostului soț ideea că problema eram eu.
— Vorbește cu ea, i-am spus. Eu nu mai vreau să discut despre asta.
Radu a venit în aceeași după-amiază.
Nu la mine.
La mama lui.
Am auzit vocile prin gard.
— Cum ai putut să faci asta?
— Pentru niște apă îți cerți mama?
— Nu este vorba despre apă!
— Atunci despre ce?
— Despre faptul că știai că eu o acuzam pe Daniela!
Mariana a încercat să se apere.
Apoi să dea vina pe mine.
Apoi să spună că totul fusese „pentru familie”.
De data aceasta însă, Radu nu a mai acceptat explicația.
Câteva zile mai târziu a venit la poarta mea.
— Am calculat aproximativ diferențele din ultimii ani.
Mi-a întins un plic.
— Ce este?
— Bani.
Nu l-am luat.
— Nu tu ai consumat apa.
— Dar eu am fost cel care te-a făcut să crezi că era vina ta.
Am deschis plicul.
Nu acoperea fiecare leu plătit în toți acei ani.
Nici nu mai conta.
— Mulțumesc.
Radu a dat din cap.
Apoi a privit spre casa mamei lui.
— Ar fi trebuit să te cred.
Nu i-am spus că avea dreptate.
Nu i-am spus nici că era prea târziu.
Unele scuze nu repară ce s-a stricat.
Dar pot măcar să pună adevărul acolo unde fusese o minciună.
Mariana nu mi-a plătit niciodată de bunăvoie factura.
În schimb, robinetul meu a rămas încuiat.
Am reparat și mica deschizătură din partea de jos a gardului prin care trecea furtunul.
Iar după scandal, relația dintre Radu și mama lui s-a schimbat.
Nu a rupt legătura cu ea.
Era mama lui.
Dar pentru prima dată a început să-i spună „nu”.
Câteva săptămâni mai târziu, copiii s-au întors de la bunica mea.
Băiatul meu a observat imediat cutia metalică de pe robinet.
— Mamă, de ce are apa lacăt?
Am zâmbit.
— Pentru că uneori trebuie să pui o limită ca oamenii să înțeleagă unde se termină curtea lor și începe a ta.
În după-amiaza aceea am stat pe terasă cu o cafea.
Dincolo de gard, piscina Marianei era plină.
Cu apa ei.
Pentru prima dată după ani întregi, m-am uitat la ea și n-am mai simțit furie.
Doar o liniște ciudată.
Ani întregi crezusem că facturile acelea erau dovada că eu făceam ceva greșit.
Nu erau.
Iar cei aproape 900 de lei din ultima factură mă costaseră mult.
Dar îmi cumpăraseră, în sfârșit, ceva ce nu avusesem în toți anii în care Mariana fusese vecina mea:
dovada că nu-mi imaginasem nimic.