Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Bună ziua, a răspuns femeia de la magazin. Cu ce vă pot ajuta?
Doina încerca să treacă de Mihai.
— Irina, închide telefonul! Ne faci de râs!
Am făcut un pas în spate.
— Am primit în dimineața aceasta un frigider, am spus. Soacra mea a achitat un avans de 500 de lei, dar contractul spune că eu trebuie să plătesc încă 7.200. Eu nu am comandat produsul și nu am semnat nimic.
Femeia mi-a cerut numărul comenzii.
L-am citit de pe document.
Au urmat câteva secunde de tăcere.
— Doamnă, contractul nu este finalizat fără semnătura dumneavoastră.
M-am uitat direct la Doina.
— Perfect. Atunci nu semnez.
— Irina! a izbucnit ea.
— Produsul poate fi preluat înapoi acum?
— Dacă echipa de livrare este încă acolo și produsul nu a fost instalat, discut imediat cu ei.
Doina s-a albit la față.
— Nu pleacă nicăieri frigiderul!
Mihai s-a întors spre ea.
— Ba da, mamă.
— Tu taci! Eu am vrut să vă fac un bine!
— Un bine de 500 de lei pentru care noi plătim 7.200?
— Aveți două salarii!
— Nu despre asta e vorba.
Mihai a deschis ușa bucătăriei și i-a chemat pe livratori.
După ce unul dintre ei a vorbit la telefon cu magazinul, s-a întors spre noi.
— Doamnă, dacă nu doriți să semnați contractul, îl luăm înapoi.
— Exact asta doresc.
Doina s-a repezit lângă frigider.
— Stați!
Toată lumea s-a oprit.
— Cât trebuie să plătesc eu ca să rămână aici?
M-am uitat la ea.
În sfârșit ajunseserăm la adevărata întrebare.
Livratorul i-a explicat că trebuia să discute direct cu magazinul despre achitarea integrală.
Doina și-a strâns geanta la piept.
— Integral?!
— Păi e cadoul tău, i-am spus. Nu asta ne-ai spus?
Mihai și-a mușcat buza ca să nu zâmbească.
Doina m-a privit furioasă.
— Foarte bine. Luați-l!
Apoi s-a întors spre mine.
— Dar să știi că nu mai vezi niciodată vreun cadou de la mine.
— Dacă vine cu rate, pot trăi cu asta.
Mihai a izbucnit într-un râs scurt.
— Ție ți se pare amuzant? s-a răstit Doina.
— Nu, mamă. Mi se pare absurd.
Livratorii au început să pună la loc protecțiile.
Când au ridicat frigiderul pe cărucior, Doina îi urmărea de parcă îi luau ceva ce-i aparținea.
Adevărul era că pierdea ceva.
Povestea pe care deja o spusese tuturor.
Soacra generoasă care îi cumpărase nurorii un frigider de aproape 8.000 de lei.
Când cutia a dispărut pe hol, Doina și-a luat geanta.
— Sper că ești mulțumită.
— Sunt.
— M-ai făcut de râs în fața unor străini.
— Eu?
Am ridicat contractul.
— Tu ai venit la mine acasă cu un „cadou” de 7.700 de lei din care ai plătit 500 și ai încercat să mă pui pe mine să achit restul.
— Voiam să vă ajut!
— Atunci trebuia să ne întrebi de ce ajutor avem nevoie.
Doina s-a uitat spre Mihai.
— Spune-i ceva!
El a rămas lângă mine.
— Tocmai asta fac, mamă. Îți spun că Irina are dreptate.
Pentru Doina, asta a durut mai tare decât plecarea frigiderului.
— Deci acum ții cu ea împotriva mamei tale?
Mihai a oftat.
— Irina este soția mea. Și nu e vorba despre „a ține cu cineva”. Ai făcut ceva greșit.
— După tot ce am făcut pentru tine…
— Nu începe.
Doina a rămas cu gura întredeschisă.
Nu-l mai auzisem niciodată pe Mihai vorbindu-i astfel.
Nici ea.
— Mamă, continuă el, de astăzi înainte nu mai cumperi nimic pentru casa noastră fără să ne întrebi. Nu mai comanzi nimic în numele nostru. Și nu-i mai spui Irinei cum să-și cheltuiască banii.
— Sunt și banii tăi!
— Sunt banii noștri. Nu ai tăi.
Doina și-a luat haina.
— Bine. Am înțeles.
Dar după două secunde s-a întors.
— Și ce le spun eu oamenilor acum?
Asta era.
Nu banii.
Nu frigiderul.
Oamenii.
Am zâmbit.
— Adevărul.
— Care adevăr?
— Că ai vrut să-mi faci un cadou de 500 de lei.
Mihai și-a întors capul ca să-și ascundă zâmbetul.
Doina a plecat trântind ușa.
Am rămas în bucătărie.
În locul frigiderului nou era din nou vechiul nostru frigider alb, cu mânerul reparat și desenele copiilor prinse cu magneți.
Mihai s-a uitat la el.
— Parcă nu mai e chiar atât de urât.
Am început să râd.
— Acum cinci minute spuneai că trebuie schimbat.
— Da, dar acum am aflat că valorează 600 de lei pe lună.
În următoarele săptămâni, Doina a fost neobișnuit de tăcută.
Apoi, într-o duminică, am mers la o masă de familie.
Sora ei a venit imediat la mine.
— Irina, ce faci? Cum e frigiderul cel nou?
Am simțit-o pe Doina înțepenind lângă masă.
M-am uitat spre ea.
Mă privea cu ochii mari.
Puteam s-o fac de râs.
Pentru o secundă, recunosc, am fost tentată.
Dar n-am făcut-o.
— Nu l-am păstrat. Era prea scump pentru noi.
— Vai, dar Doina spunea că vi l-a făcut cadou!
Doina a devenit roșie la față.
Am luat o gură de cafea.
— Nu chiar pe tot.
Atât.
N-a mai fost nevoie să spun nimic.
Mihai a tușit ca să-și ascundă râsul.
Câteva luni mai târziu, frigiderul nostru vechi a început din nou să facă zgomot.
De data aceasta, eu și Mihai ne-am așezat seara la masa din bucătărie.
Am deschis site-urile magazinelor.
Am comparat prețuri.
Am măsurat spațiul.
Am calculat cât ne permitem.
Și am ales împreună unul mult mai simplu, de care chiar aveam nevoie.
L-am plătit noi.
Fără rate ascunse.
Fără surprize.
Fără „cadouri”.
Când a venit, Doina l-a observat la următoarea vizită.
— V-ați luat frigider?
— Da, a răspuns Mihai.
— Și de ce nu mi-ați spus?
M-am uitat la el.
El s-a uitat la mine.
— Pentru că ne-ai învățat ceva foarte important, mamă.
Doina a ridicat sprâncenele.
— Ce?
Mihai a deschis frigiderul și și-a luat o sticlă cu apă.
— Să citim întotdeauna actele înainte să acceptăm un cadou.
Am izbucnit în râs.
Doina, nu.
Iar frigiderul nostru nou n-a fost nici pe departe cel mai scump din magazin.
Dar de fiecare dată când îl deschideam, îmi plăcea mai mult decât cel adus de soacra mea.
Pentru că acesta fusese cumpărat cu banii noștri, ales de noi și, mai ales, nu venise împachetat într-o datorie.