Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Tată… ce-ai făcut? a întrebat Cristina.
Tata și-a lăsat mâna pe pătură.
— Am răspuns.
— Ai scris „NU”.
— Știu ce am scris.
Cristina s-a uitat spre notar, de parcă el ar fi putut repara situația.
— Domnule Marinescu, tata este foarte slăbit. Poate n-a înțeles…
Notarul a ridicat imediat mâna.
— Doamnă, tatăl dumneavoastră mi se pare perfect conștient de ceea ce face.
Cristina s-a întors spre tata.
— Dar noi am vorbit!
— Tu ai vorbit.
— Mi-ai spus că trebuie să rezolvăm casa!
— Da. Dar nu ți-am spus că ți-o dau ție.
Am văzut cum i se schimbă fața.
— Atunci cui vrei s-o dai?
Tata nu i-a răspuns imediat.
S-a uitat spre mine.
— Ana, în sertarul de jos al comodei este un dosar maro. Adu-l, te rog.
M-am dus la comodă și l-am găsit.
Era gros, legat cu un elastic.
I l-am întins.
— Dă-l domnului notar.
Cristina urmărea fiecare mișcare.
Notarul a deschis dosarul.
Înăuntru erau actele casei de la Săcele, câteva extrase și un plic sigilat.
— Ce-i asta? întrebă Cristina.
Tata și-a potrivit perna.
— Ce trebuia să fac de mult.
— Tată, nu înțeleg.
— Ba cred că începi să înțelegi.
Camera a amuțit.
Tata s-a uitat la amândouă.
— După ce mama voastră a murit, mi-am promis că nu voi lăsa banii să vă despartă.
Cristina a dat repede din cap.
— Exact! De aceea trebuie să…
— Lasă-mă să termin.
A tăcut.
— Apartamentul acesta și economiile mele vor fi împărțite egal între voi.
Cristina a părut să se liniștească.
Eu nu am spus nimic.
— Dar casa de la Săcele nu.
Sora mea și-a ridicat imediat privirea.
— Cum adică?
Tata s-a uitat spre mine.
— Casa îi rămâne Anei.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Tată…
Cristina a izbucnit:
— Ce?!
— Ai auzit.
— De ce ei?
— Cristina, te rog…
— Nu, Ana! Nu-mi spune tu să mă liniștesc!
S-a apropiat de pat.
— Tată, casa aia valorează o avere! Terenul singur face cât…
S-a oprit.
Prea târziu.
Tata a zâmbit trist.
— Știu cât valorează.
Cristina și-a strâns buzele.
— Nu despre asta vorbeam.
— Ba exact despre asta vorbeai.
A arătat spre documentele aduse de ea.
— De asta ai venit astăzi cu notarul.
— Am venit pentru că trebuie puse lucrurile în ordine!
— Nu. Ai venit pentru că ți-a fost teamă să nu mor înainte să pui mâna pe casă.
— Tată!
Vocea ei s-a spart.
— Cum poți să spui așa ceva despre mine?
Tata a privit-o lung.
— Pentru că de un an și jumătate am avut foarte mult timp să privesc.
Cristina a tăcut.
— Știi ce vede un om când nu mai poate ieși din casă? continuă el. Vede cine intră pe ușă.
Privirea lui a trecut spre mine.
— Ana a intrat în fiecare zi.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Tată, nu trebuie…
— Ba trebuie.
S-a întors din nou spre Cristina.
— Când mi-a fost rău noaptea, Ana era aici. Când am avut control la spital, Ana m-a dus. Când nu puteam mânca, ea stătea lângă mine și încerca zece feluri până găsea ceva ce puteam înghiți.
Cristina și-a încrucișat brațele.
— Eu am familie. Am doi copii.
— Știu.
— Și serviciu.
— Știu și asta.
— Ana este singură!
Tata a închis ochii o clipă.
Când i-a deschis, vocea îi devenise mai apăsată.
— Faptul că sora ta nu are soț nu înseamnă că timpul ei valorează mai puțin.
Cristina n-a mai spus nimic.
Replica aceea m-a lovit și pe mine.
De câte ori auzisem în ultimul an:
„Ana poate.”
„Ana n-are copii acasă.”
„Ana se descurcă.”
Ca și cum viața mea era un spațiu gol pe care ceilalți îl puteau ocupa după nevoie.
— Și eu am venit, a spus Cristina mai încet.
Tata a dat din cap.
— Ai venit.
Pentru o clipă am crezut că se va opri acolo.
Dar nu.
— Și aproape de fiecare dată m-ai întrebat același lucru.
Cristina s-a încordat.
— Ce?
— Dacă m-am mai gândit ce fac cu apartamentul. Dacă am verificat actele casei de la Săcele. Dacă terenul poate fi împărțit. Dacă am făcut testament.
Fața Cristinei s-a schimbat.
— Era normal să întreb.
— O dată, poate.
Tata a arătat spre dosarul din mâinile notarului.
— Dar eu am ținut minte.
Notarul răsfoia documentele în tăcere.
Apoi a scos o foaie.
— Domnule Popescu, acestea sunt instrucțiunile pe care le-ați pregătit anterior?
— Da.
Cristina s-a întors spre el.
— Anterior?!
— Tatăl dumneavoastră a discutat deja despre modul în care dorește să-și organizeze bunurile, a răspuns notarul.
— Cu dumneavoastră?
— Nu pot discuta detalii care nu mă privesc fără acordul lui.
Tata a intervenit:
— Eu l-am contactat acum câteva săptămâni.
Am rămas uluită.
— Tu?
— Da, Ana.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că nu voiam să te întreb ce vrei.
M-a privit.
— Voiam să decid eu.
Am dat încet din cap.
Era exact ceea ce îi spusesem Cristinei.
Era proprietatea lui.
Decizia trebuia să fie a lui.
— Și ai decis să-i dai ei casa? întrebă Cristina.
— Da.
— Pentru că a stat aici?
— Nu.
Tata a inspirat greu.
— Pentru că ea încă vede o casă acolo.
Cristina a încruntat sprâncenele.
— Ce înseamnă asta?
— Tu vezi metri pătrați și prețul terenului.
Apoi s-a uitat la mine.
— Ana încă vorbește despre cireșul plantat de bunicul. Despre prispa pe care stătea mama voastră. Despre camera în care dormeați când erați mici.
Mi-am dus mâna la gură.
Casa aceea însemna toate lucrurile acestea pentru mine.
Pentru Cristina devenise, de câțiva ani, o proprietate.
— Asta nu e corect, a spus ea.
Tata a ridicat sprâncenele.
— Ce nu este corect?
— Suntem amândouă fiicele tale.
— Tocmai de aceea apartamentul și banii se împart egal.
— Dar casa valorează mult mai mult!
Tata a zâmbit amar.
— Și iar ai ajuns la valoare.
Cristina a rămas fără replică.
După câteva secunde și-a luat geanta.
— Foarte bine.
S-a îndreptat spre ușă.
— Dacă asta crezi despre mine, n-are rost să mai stau.
Tata a privit-o.
— Cristina.
S-a oprit.
Pentru o clipă am sperat că îi va spune ceva care să repare totul.
Tata însă a întrebat:
— Ai venit astăzi să mă vezi pe mine sau să obții casa?
Cristina n-a răspuns.
A ieșit.
Ușa s-a închis.
În dormitor s-a făcut liniște.
Notarul și-a strâns actele.
— Cred că ar fi mai bine să revenim când vă simțiți mai odihnit.
Tata a dat din cap.
După ce a plecat, m-am așezat lângă pat.
— Nu trebuia să-mi lași mie casa.
— Știu.
— Atunci de ce ai făcut-o?
A zâmbit.
— Tocmai ți-am explicat.
— Nu pentru asta am avut grijă de tine.
— Știu și asta.
Mi-a luat mâna.
— De aceea pot să ți-o las.
Am început să plâng.
— Eu te vreau pe tine, tată. Nu casa.
— Și eu aș vrea să mai stau.
A spus-o atât de simplu încât m-a durut mai tare decât orice.
Apoi mi-a strâns degetele.
— Dar când n-o să mai fiu, să nu vinzi cireșul bunicului pentru vreun bloc nou.
Am râs printre lacrimi.
— Nu promit pentru tot terenul.
— Ana!
— Glumesc.
A zâmbit și el.
Tata a mai trăit aproape opt luni.
Nu au fost luni ușoare.
Dar au fost ale noastre.
Cristina a continuat să vină, la început rar și supărată.
Apoi, încet, ceva s-a schimbat.
Poate fusese rușinea.
Poate cuvintele tatei.
În ultimele săptămâni venea mai des.
Uneori îi aducea mâncare.
Alteori stătea pur și simplu lângă el.
N-am întrebat-o niciodată dacă o făcea din vinovăție sau din dragoste.
La un moment dat nici nu mai conta.
După ce tata a murit, lucrurile au rămas exact cum hotărâse.
Apartamentul și economiile au fost împărțite între mine și Cristina.
Casa de la Săcele mi-a revenit mie.
În prima primăvară după moartea lui, am mers acolo singură.
Curtea era plină de buruieni.
Vopseaua de pe poartă începuse să sară.
Iar cireșul bunicului era plin de flori.
Am găsit în magazie scaunul vechi pe care tata îl repara în fiecare vară și l-am pus pe prispă.
M-am așezat.
Pentru prima dată am înțeles ce încercase să-mi spună.
Nu-mi lăsase casa pentru că îi schimbasem așternuturile sau îi cumpărasem medicamentele.
Nu fusese o plată pentru un an și jumătate din viața mea.
Mi-o lăsase pentru că știa că, dintre noi două, eu eram singura care nu văzuse niciodată acolo o avere.
Văzusem acasă.