Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Andrei a rămas în picioare, cu paltonul mamei lui și haina Elenei pe spătarele scaunelor.
— Ai spus că vrei adevărul, mamă. Atunci o să ți-l spun și eu pe al meu.
Maria și-a încrucișat brațele.
— Te ascult.
— Ai venit la aniversarea noastră de zece ani cu fosta mea iubită.
— Am întâlnit-o întâmplător!
— Și ai adus-o aici.
— Era singură. Ce voiai să fac?
Andrei a privit-o câteva secunde.
— S-o lași să-și vadă de viața ei. Exact cum eu îmi văd de a mea.
Zâmbetul Mariei a dispărut.
— Nu înțeleg de ce faci atâta scandal.
— Nu înțelegi?
Andrei a arătat spre mine.
— De când ai intrat pe ușă ai criticat ce a gătit Ana, ai comparat-o cu Elena și ai petrecut jumătate de seară povestindu-mi cât de bine mi-ar fi fost cu altă femeie. La aniversarea căsătoriei mele.
— Pentru că eu te cunosc!
— Nu, mamă. Asta e problema. Tu încă te porți de parcă ai dreptul să hotărăști pentru mine.
Maria s-a ridicat.
— Sunt mama ta!
— Știu.
— Eu ți-am vrut întotdeauna binele.
— Atunci respectă femeia pe care o iubesc.
Maria m-a privit.
— Ana te-a întors împotriva mea.
Am simțit că-mi vine să răspund, dar Andrei a fost mai rapid.
— Ana nu mi-a cerut să fac nimic.
— Sigur…
— Ba chiar asta a fost greșeala mea.
M-am uitat la el.
— De fiecare dată când ai jignit-o, i-am spus să te ignore. „Las-o, așa e mama.” Asta îi spuneam.
A făcut o pauză.
— Și de fiecare dată te-am lăsat să crezi că poți continua.
Maria părea că nu-l mai recunoaște.
— Deci acum îți alungi mama pentru ea?
— Nu.
Andrei s-a apropiat de masă.
— Te dau afară pentru ceea ce faci TU.
Elena și-a luat geanta.
— Cred că ar trebui să plec.
Maria s-a întors imediat.
— Tu nu pleci nicăieri!
— Ba da.
— Elena!
— Maria, e aniversarea lor. N-ar fi trebuit să vin.
Pentru prima dată în seara aceea, vocea Elenei nu mai suna dulce sau jucăuș.
Părea doar jenată.
— În sfârșit, spuse Andrei.
Elena s-a uitat la el.
— Îmi pare rău.
Apoi s-a întors spre mine.
— Ana… chiar îmi pare rău.
Maria a izbucnit:
— Pentru ce îți ceri scuze? N-ai făcut nimic!
Elena a rămas nemișcată.
— Ba da.
Ceva din felul în care a spus-o m-a făcut atentă.
Andrei a observat și el.
— Ce vrei să spui?
Elena a oftat.
— Știam că este aniversarea voastră.
S-a făcut liniște.
Maria s-a întors brusc spre ea.
— Mi-ai spus că ai uitat!
— Nu uitasem.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Atunci de ce ai venit? am întrebat.
Elena s-a uitat la Maria, apoi la mine.
— Pentru că Maria mi-a spus că voi doi aveți probleme.
Andrei a încremenit.
— Ce?
— Mi-a spus că nu mai ești fericit.
— Elena, taci! izbucni Maria.
Dar Elena continuă:
— Mi-a spus că Ana te îndepărtează de familie. Că vă certați. Că regreți uneori că ne-am despărțit.
Andrei s-a uitat la mama lui.
— Ai spus asta?
— Am spus doar că…
— Ai spus că regret că m-am despărțit de Elena?
Maria își căuta cuvintele.
— Eu văd cum te-ai schimbat.
— Răspunde.
— Poate nu exact în cuvintele astea.
Elena a clătinat din cap.
— Exact în cuvintele astea.
Fața Mariei s-a înroșit.
— Eu încercam să repar o greșeală!
— Ce greșeală? a întrebat Andrei.
Maria m-a privit.
Și atunci a spus-o.
— Că te-ai căsătorit cu ea.
Nu m-a mai durut.
Cred că după o anumită limită, cuvintele nu mai pot face mare lucru.
Dar Andrei a rămas complet nemișcat.
Apoi a luat paltonul mamei sale.
— Pleacă.
— Andrei…
— Acum.
— Pentru femeia asta îți dai mama afară din casă?
— Nu-i mai spune „femeia asta”. Este Ana. Este soția mea.
I-a întins paltonul.
— Și este casa noastră.
Maria și-a smuls paltonul din mâna lui.
— O să regreți.
— Poate. Dar dacă te las să continui, sigur o să regret.
Elena își luase deja haina.
— Îmi pare rău, a repetat ea.
A făcut câțiva pași spre ușă.
Andrei însă s-a uitat din nou la mama lui.
— Mai e ceva.
— Ce?
— Cheia.
Maria a clipit.
— Ce cheie?
— Cheia de rezervă de la apartament.
— De ce?
— Pentru că o vreau înapoi.
Maria aproape că a râs.
— Sunt mama ta. Normal că am cheie.
— Nu mai e normal.
— Dacă aveți o urgență?
— Te sunăm.
— Dacă trebuie să intru aici?
— Nu trebuie să intri aici fără noi.
Pentru câteva secunde s-au privit.
Apoi Maria și-a deschis geanta.
A scotocit furioasă și a scos cheia.
A aruncat-o pe măsuța din hol.
— Poftim!
Cheia a lovit lemnul cu un zgomot scurt.
— Să nu vii la mine când o să descoperi cine este cu adevărat!
Andrei a deschis ușa.
— Dacă vreodată voi avea probleme în căsnicie, le voi rezolva cu soția mea. Nu cu mama și nu cu fosta iubită.
Elena a ieșit prima.
Maria a trecut pe lângă fiul ei fără să-l privească.
Înainte să iasă, s-a întors spre mine.
— Sper că ești mulțumită.
N-am apucat să răspund.
— Eu sunt, spuse Andrei.
Și închise ușa.
Pentru câteva secunde am rămas amândoi în hol.
Din sufragerie se vedea masa pe care o pregătisem cu atâta grijă.
Patru farfurii acum.
Patru pahare.
O cină care trebuia să sărbătorească zece ani de căsnicie și care aproape se transformase într-un proces al căsniciei noastre.
Andrei a luat cheia de pe măsuță și mi-a pus-o în palmă.
— Îmi pare rău.
— Pentru seara asta?
A clătinat din cap.
— Pentru ultimii zece ani.
L-am privit surprinsă.
— De fiecare dată când mama spunea ceva și eu îți ziceam „ignor-o”, credeam că evit un conflict.
S-a așezat lângă mine.
— De fapt, te lăsam pe tine să-l duci singură.
Nu i-am răspuns imediat.
Pentru că exact asta simțisem.
— Nu Elena m-a deranjat cel mai tare, i-am spus.
— Știu.
— Nici măcar ce a spus mama ta.
— Atunci ce?
— Faptul că eram convinsă că o să taci din nou.
Andrei și-a coborât privirea.
— Și eu eram.
— Ce s-a schimbat?
S-a uitat spre masa noastră.
— Când am văzut-o stând lângă mine și pe mama comparându-vă… m-am uitat la tine.
— Și?
— Și mi-am dat seama că te-am pus de prea multe ori în situația de a suporta ceva ce eu trebuia să opresc.
Mi-a luat mâna.
— Nu se mai întâmplă.
— Nu-mi promite asta dacă mâine te sună plângând și uiți tot.
— Atunci adu-mi aminte de seara asta.
Am tăcut puțin.
Apoi am privit masa.
— Apropo…
— Ce?
Am tăiat o bucățică din friptură și am gustat-o.
— Carnea chiar e puțin prea făcută.
Andrei m-a privit.
Am încercat să rămân serioasă.
N-am reușit.
A început să râdă.
După câteva secunde râdeam amândoi, în mijlocul sufrageriei, cu cina răcită și aniversarea făcută praf.
Telefonul lui a vibrat.
„Mama”.
Ne-am oprit.
Andrei s-a uitat la ecran.
Apelul s-a închis.
A venit imediat un mesaj:
„Să nu mă mai cauți niciodată.”
— Îi răspunzi? am întrebat.
Andrei a pus telefonul cu fața în jos.
— Nu în seara asta.
A luat sticla de vin și ne-a umplut din nou paharele.
— La mulți ani nouă.
Am ridicat paharul.
— La mulți ani.
Maria n-a vorbit cu noi trei zile.
În a patra zi, l-a sunat pe Andrei.
De data aceasta a răspuns.
Nu știu tot ce i-a spus.
Am auzit doar partea lui.
— Putem vorbi, mamă. Dar lucrurile se schimbă.
Pauză.
— Nu mai vii fără să ne anunți.
Altă pauză.
— Nu mai vorbești despre Elena.
Apoi vocea lui a devenit foarte calmă.
— Și nu o mai jignești pe Ana. Dacă începi, conversația se termină.
Când a închis, l-am întrebat:
— Și?
— A spus „bine”.
— Și-a cerut scuze?
Andrei a zâmbit amar.
— Să nu exagerăm.
Am râs.
Nu, Maria nu devenise peste noapte soacra perfectă.
Nici relația dintre noi nu s-a reparat ca prin minune.
Dar ceva important se schimbase.
Cheia ei nu s-a mai întors niciodată pe brelocul nostru.
Iar de fiecare dată când venea, suna întâi.
Poate că după zece ani de căsnicie n-am avut aniversarea romantică pe care mi-o imaginasem.
Dar am primit ceva de care aveam nevoie de mult mai mult timp.
Pentru prima dată, când cineva încercase să intre între noi, soțul meu nu-mi mai spusese:
„Las-o, Ana.”
Se ridicase, deschisese ușa și arătase foarte clar de partea cui era.