Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Pe spatele monturii, aproape ascunse lângă piatra turcoaz, se vedeau două litere minuscule.
„SA”.
Inițialele pe care le gravam discret pe lucrările mele: Sofia Atelier.
Femeia m-a privit atent.
— Fata care mi-a vândut pandantivul nu le-a observat. Când am ajuns acasă, le-am văzut și am căutat pe internet.
— Și m-ați găsit pe mine…
— Pagina dumneavoastră. Fotografiile. Același pandantiv.
Mi-am trecut degetul peste piatra turcoaz.
— Cât ați plătit pentru el?
— Trei sute de lei.
Am simțit că mi se încălzește fața.
Eu nu primisem niciun leu pentru el.
Elena mi-l luase spunându-mi că Alina merită un cadou și că „pot să mai fac unul”.
Iar Alina îl vânduse.
Mai grav, pretinsese că era creația ei.
Beatrice s-a apropiat.
— Sofia, avem și alte lucruri de făcut.
Femeia s-a întors spre ea.
— De fapt, am venit special pentru Sofia.
Beatrice a amuțit.
— Mă numesc Adriana, a continuat femeia. Fiica mea se căsătorește peste șase săptămâni. Am nevoie de o diademă, cercei și câteva brățări pentru domnișoarele de onoare.
Am rămas cu pandantivul în palmă.
— Vreți să le fac eu?
— Dacă dumneavoastră ați făcut asta, da.
Pentru prima dată, când am spus prețul muncii mele, nu mi-am cerut scuze pentru el.
Adriana nici măcar n-a negociat.
— Perfect. Cât este avansul?
Când am văzut confirmarea plății pe telefon, am rămas câteva secunde nemișcată.
Era cea mai mare comandă pe care o primisem vreodată.
Dar nu suma mă tulbura cel mai tare.
Ci faptul că o femeie complet străină văzuse valoare în munca mea înaintea oamenilor cu care locuiam în aceeași casă.
În seara aceea, când am ajuns acasă, Elena, Andrei și Alina mă așteptau în sufragerie.
Alina era furioasă.
— Din cauza ta mi-a scris femeia aia!
Mi-am lăsat geanta jos.
— Tu i-ai vândut pandantivul?
— Aveam nevoie de bani.
— Și i-ai spus că tu l-ai făcut?
— N-am spus chiar așa…
— Ba exact asta mi-a spus.
Elena a intervenit imediat:
— Sofia, termină. Era un pandantiv. Nu o crimă.
Am privit-o.
— Era munca mea.
— Pe care i-ai dat-o Alinei.
— Nu i-am dat-o. Mi-ai luat-o după ce ți-am spus că vreau s-o vând.
— Auzi la ea!
Elena s-a întors spre fiul ei.
— Andrei, îi permiți să vorbească așa în casa mea?
M-am uitat la soțul meu.
O parte din mine încă spera.
Poate de data aceea înțelesese.
Poate urma să spună că sora lui greșise.
Andrei însă a oftat.
— Sofia, nu putem transforma niște mărgele într-un război de familie.
Atunci ceva s-a rupt în mine.
Dar nu într-un fel zgomotos.
Din contră.
M-am simțit, dintr-odată, foarte calmă.
— Nu mărgelele sunt problema.
— Atunci ce?
— Faptul că mama ta decide ce valorează munca mea, sora ta o vinde, iar tu îmi explici de ce trebuie să accept.
— Iar dramatizezi.
— Astăzi am primit cea mai mare comandă de când am început să fac bijuterii.
Andrei a tăcut.
— Pentru că o femeie pe care n-am mai văzut-o niciodată a găsit pandantivul meu și a vrut să afle cine l-a făcut cu adevărat.
Elena a râs scurt.
— O comandă și deja te crezi mare afaceristă?
Am privit-o.
— Nu. Dar de astăzi știu ceva.
— Ce?
— Că munca mea nu este gratis doar pentru că vouă nu vi se pare importantă.
Am intrat în dormitor.
Andrei a venit după mine când a văzut că scot o geantă.
— Ce faci?
— Plec.
— Pentru un pandantiv?
M-am întors spre el.
— Nu plec pentru un pandantiv.
Mi-am pus cutia cu instrumente și materiale în geantă.
— Plec pentru toate dățile în care mama ta m-a numit întreținută în timp ce găteam și făceam curat pentru toată casa. Pentru toate lucrările mele pe care le-a împărțit altora. Și pentru toate dățile în care tu ai fost lângă mine și ai ales să-i dai ei dreptate.
Andrei s-a așezat pe marginea patului.
— Unde o să te duci?
— La mama.
— În garsoniera aia?
— Da.
Mi-am închis geanta.
— E mică, dar acolo nimeni nu mă face să plătesc pentru dreptul de a respira.
A doua zi dimineață eram la Clara.
Mama n-a pus multe întrebări.
A eliberat jumătate din masa de lângă fereastră și mi-a spus:
— Aici poți lucra.
În următoarele săptămâni viața mea n-a devenit brusc ușoară.
Ziua lucram în magazin.
Seara stăteam la masa aceea mică și pregăteam comanda Adrianei.
Uneori lucram până după miezul nopții.
Dar pentru prima dată, fiecare oră muncită mă ducea spre ceva al meu.
Când a venit nunta fiicei Adrianei, fotografiile accesoriilor au început să circule.
Au venit două comenzi.
Apoi încă una.
O mireasă m-a recomandat alteia.
Au reapărut și cererile pentru ateliere.
Nu m-am îmbogățit peste noapte.
Dar, după câteva luni, aveam suficiente comenzi încât să pot renunța la magazinul Beatricei și să închiriez o cameră mică într-un atelier comun.
Prima dată când am pus pe ușă o plăcuță cu „Sofia Atelier”, am fotografiat-o.
Nu i-am trimis poza lui Andrei.
El aflase oricum.
Venise de câteva ori să mă vadă.
La început refuzasem.
Apoi, într-o după-amiază, l-am găsit în fața atelierului.
Avea un buchet de flori albe în mână.
— Pot să intru?
— Pentru câteva minute.
S-a uitat în jur.
La cutiile cu materiale.
La masa mea.
La comenzile pregătite.
— Ai reușit.
Am clătinat din cap.
— Sunt la început.
— Știu.
A pus florile jos.
— Sofia, am venit să-mi cer iertare.
N-am răspuns.
— Nu pentru că acum ai cliente. N-ar trebui să fie nevoie să câștigi bine ca eu să-ți respect munca.
Asta m-a făcut să-l privesc.
— Atunci pentru ce?
— Pentru că am lăsat-o pe mama să decidă cine ești.
A înghițit în sec.
— Și, mai rău, am început să vorbesc cu tine exact ca ea.
Pentru prima dată nu încerca s-o apere pe Elena.
Nu spunea că „a vrut doar să ajute”.
Nu-mi explica de ce trebuia s-o înțeleg.
— Ce vrei de la mine, Andrei?
— O șansă.
— Să mă întorc la mama ta?
— Nu.
A scos o cheie din buzunar și a pus-o pe masă.
— Mi-am închiriat un apartament.
Am ridicat sprâncenele.
— Singur?
— Singur.
— De ce?
— Pentru că mi-am dat seama că, dacă rămân acolo, o să continui să fiu fiul care așteaptă aprobarea mamei pentru orice. Și eu ar fi trebuit să fiu soțul tău.
M-am uitat la cheia de pe masă.
Cu câteva luni înainte, probabil că l-aș fi iertat pe loc.
Acum nu mai eram aceeași femeie.
— O șansă nu înseamnă că mă întorc mâine la tine.
— Știu.
— Și nici că am uitat.
— Știu.
— Înseamnă că putem începe să vorbim.
Andrei a dat din cap.
— Atât îți cer.
N-am luat florile.
În schimb, am arătat spre o cutie mare cu materiale.
— Dacă tot ai venit, ajută-mă s-o duc în camera cealaltă.
A zâmbit pentru prima dată.
— Sigur.
A ridicat cea mai grea cutie fără să comenteze.
În lunile următoare nu ne-am împăcat printr-o singură conversație.
Andrei a trebuit să-mi demonstreze că înțelesese.
Iar eu a trebuit să învăț că a spune „nu” nu mă transforma într-o persoană rea.
Într-o seară am rămas singură în atelier după ultima clientă.
Pe masa mea se afla pandantivul turcoaz.
Adriana mi-l returnase.
L-am luat în palmă și am zâmbit.
Cu câteva luni înainte fusese dovada că îi lăsasem pe alții să decidă cât valorează ceea ce făceam.
Acum însemna altceva.
Nu devenisem peste noapte o femeie de succes.
Nu-mi rezolvasem toate problemele.
Și nici căsnicia mea nu era reparată ca prin minune.
Dar învățasem ceva ce ar fi trebuit să știu de la început:
dacă tu nu pui un preț pe timpul, munca și demnitatea ta, se va găsi întotdeauna cineva dispus să le ia gratis.