Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Raluca a coborât prima din mașină.
Sorin a venit după ea, iar camionul de mutări a rămas oprit în stradă, cu motorul pornit.
— Andreea, deschide poarta, a spus sora mea. Oamenii ăștia sunt plătiți la oră.
Am rămas exact unde eram.
— Atunci spune-le să plece.
Raluca s-a oprit.
— Poftim?
— Nu vă mutați aici.
M-a privit de parcă tocmai îi spusesem că nu mai era sora mea.
— Am venit cu toate lucrurile!
— Știu. Le văd.
— Mama mi-a spus că ai fost de acord.
Am întors încet capul spre telefonul pe care încă îl țineam în mână.
— Mama știa foarte bine că am spus nu.
Raluca și-a încleștat maxilarul.
— Andreea, avem trei copii. Nu putem continua înghesuiți în apartamentul ăla.
— Aveți un apartament cu trei camere.
— În care băieții împart camera!
— Sunt frați, Raluca.
— Nu despre asta e vorba!
— Atunci despre ce este vorba?
Înainte să-mi răspundă, o altă mașină a oprit în spatele camionului.
Mama.
Am râs fără să vreau.
Bineînțeles că venise.
A coborât grăbită și s-a apropiat de poartă.
— Ce faceți? De ce stați aici?
— Pentru că Andreea nu vrea să ne lase să intrăm, a spus Raluca.
Mama s-a uitat la mine.
— Hai, deschide poarta și discutăm înăuntru.
— Nu.
— Andreea…
— Mamă, am spus nu aseară. Am spus nu și la telefon. Și spun nu și acum.
Sorin a lăsat cutia pe care o ținea jos.
Părea singurul căruia îi era cu adevărat jenă.
Mama însă s-a încruntat.
— Ai patru dormitoare.
— Da.
— Și ești singură.
— Da.
— Atunci explică-mi și mie ce faci cu toate camerele astea.
Am privit-o câteva secunde.
— Nu trebuie să explic nimănui ce fac cu ele.
— Raluca are trei copii!
— Știu.
— Atunci cum poți fi atât de egoistă?
Cuvântul acela îl mai auzisem.
De multe ori.
Când nu renunțam la concediul meu pentru că Raluca avea nevoie de ajutor.
Când nu puteam lua copiii ei într-un weekend.
Când refuzam să împrumut bani pentru ceva ce nu consideram urgent.
Cumva, limitele mele deveneau mereu egoism.
Am arătat spre casă.
— Am muncit paisprezece ani pentru locul ăsta.
Mama a ridicat din umeri.
— Și acum îl ai. Ce pierzi dacă îți ajuți sora câteva luni?
Raluca a intervenit:
— Exact. Noi luăm dormitorul mare, copiii folosesc celelalte camere, iar tu poți sta…
Am ridicat mâna.
— Oprește-te.
— Ce?
— Ai împărțit deja camerele?
A tăcut.
— În casa mea?
— Andreea, ai patru dormitoare!
— Și toate patru sunt ale mele.
Fața ei s-a schimbat.
— Doamne, ce egoistă ai devenit!
Apoi a spus lucrul care m-a durut cel mai tare.
— Tu ai putut să strângi bani pentru casa asta pentru că n-ai copii. Eu n-am avut luxul ăsta.
Am rămas nemișcată.
Chiar și mama s-a uitat spre ea.
— Raluca…
— Ce? Nu e adevărat?
M-am apropiat de poartă.
— Ba da. Unele lucruri au fost mai simple pentru mine.
Raluca părea surprinsă că îi dau dreptate.
— Am putut lucra peste program. Am putut economisi mai mult. Am putut accepta proiecte pe care poate tu nu le-ai fi putut accepta.
Am făcut o pauză.
— Dar faptul că viața mea a fost diferită de a ta nu înseamnă că ceea ce am construit valorează mai puțin.
N-a spus nimic.
— Nu ți-am cerut niciodată să justifici banii pe care i-ai cheltuit pentru copiii tăi. Nu-mi cere nici tu să justific ce fac cu banii mei.
Mama a oftat.
— Tot familie suntem.
— Exact.
M-am uitat la ea.
— Iar familia întreabă înainte să se mute în casa ta.
În acel moment, șoferul camionului a coborât geamul.
— Doamnă, descărcăm sau nu?
Raluca s-a uitat spre mama.
Mama s-a uitat spre mine.
Probabil amândouă încă așteptau să cedez.
Am ridicat vocea suficient cât să mă audă șoferul.
— Nu descărcați nimic. Îmi pare rău că ați făcut drumul degeaba.
— Am înțeles.
Raluca s-a întors furioasă spre mine.
— Și cine plătește camionul?
— Cel care l-a comandat.
— Din cauza ta suntem aici!
— Nu. Sunteți aici pentru că ați venit după ce eu am spus nu.
Pentru prima dată, Sorin a intervenit.
— Raluca, ajunge.
Ea s-a întors spre el.
— Tu de partea cui ești?
— Nu e vorba de părți.
S-a uitat spre mine.
— Trebuia să te sun eu.
— Știai că nu sunt de acord?
A ezitat.
— Raluca mi-a spus că… o să te convingă mama.
Am dat încet din cap.
Asta explica tot.
Nu exista nicio neînțelegere.
Știau că nu eram de acord.
Doar presupuseseră că, odată ajunși cu toate lucrurile la poartă, n-o să mai am curaj să-i trimit înapoi.
Camionul a plecat primul.
Raluca s-a urcat în mașină fără să-mi spună nimic.
Mama a rămas câteva secunde.
— Sper să merite.
— Ce să merite?
A arătat spre casă.
— Să te cerți cu familia pentru niște camere goale.
M-am uitat la ea.
— Nu ne-am certat pentru camere, mamă.
— Atunci pentru ce?
— Pentru cine hotărăște ce se întâmplă cu viața mea.
N-a răspuns.
A plecat.
În noaptea aceea am dormit singură în dormitorul mare.
Celelalte trei camere au rămas goale.
Și, pentru prima dată, nu m-am simțit vinovată pentru asta.
O lună mai târziu, m-a sunat Sorin.
— Am găsit o casă de închiriat.
— Unde?
Mi-a spus zona.
Era puțin mai departe de mama, dar suficient de mare pentru ei.
— Copiii sunt încântați, a adăugat.
— Mă bucur.
A urmat o pauză.
— Andreea… îmi pare rău pentru seara aceea.
— Mulțumesc.
— Ar fi trebuit să te întreb eu direct.
— Da.
— Am făcut greșeala să cred că, dacă venim până acolo, lucrurile se vor rezolva.
— Știu.
A oftat.
— Se pare că atunci când casa altcuiva nu mai este planul A, începi să cauți mai serios planul B.
Am râs.
— Se pare.
Cu Raluca a durat mai mult.
Aproape două luni nu mi-a vorbit.
Apoi, într-o după-amiază, mi-a trimis un mesaj:
„Pot să vin singură?”
Am răspuns:
„Da.”
Când a ajuns, n-a adus bagaje.
Doar două cafele.
Am stat pe terasă.
La început am vorbit despre orice altceva.
Apoi Raluca și-a lăsat ceașca jos.
— Am fost geloasă pe tine.
N-am spus nimic.
— Când am văzut casa… m-am gândit că tu ai tot spațiul ăsta și eu mă cert zilnic cu copiii pentru baie, teme, camere…
— Raluca…
— Lasă-mă să termin.
Și-a coborât privirea.
— Mi-am spus că tu ai avut viața ușoară pentru că n-ai copii. Așa mi-a fost mai simplu decât să recunosc că ai muncit pentru ceea ce ai.
Am privit-o.
— Eu nu cred că viața ta este mai puțin importantă pentru că ai ales să ai copii.
— Știu.
— Atunci de ce ai crezut că a mea este mai puțin importantă pentru că nu am?
Raluca n-a avut un răspuns imediat.
În cele din urmă a spus:
— Pentru că așa am gândit mult timp.
Asta, cel puțin, era adevărat.
— Îmi pare rău, Andreea.
— Pentru camion?
A zâmbit rușinată.
— Pentru camion. Pentru camere. Pentru mesaj. Pentru toate.
Am râs puțin.
— Mesajul cu „nu face o scenă” a fost o alegere interesantă.
Și-a acoperit fața.
— Știu.
Pentru prima dată după două luni, am râs împreună.
Înainte să plece, s-a oprit la ușă.
— Copiii mai pot veni vreodată aici?
M-am uitat la ea.
— Să vină?
A înțeles imediat.
— Da. Să vină în vizită.
Am zâmbit.
— Bineînțeles.
Câteva săptămâni mai târziu au venit pentru un weekend.
Au adus două genți.
Nu un camion.
Raluca m-a întrebat în ce camere pot dormi.
Sorin m-a întrebat unde poate parca.
Iar mama, care încă nu recunoscuse că greșise, a apărut duminică la prânz cu o tavă de plăcintă.
S-a uitat prin sufragerie, apoi spre hol.
— Tot mai ai camere goale?
Altădată aș fi început să mă justific.
De data aceea am răspuns simplu:
— Da.
Mama a așteptat explicația.
N-a venit.
După câteva secunde, a dat din cap.
— Frumoasă casă.
Au fost doar două cuvinte.
Dar erau primele pe care mi le spusese despre casă fără să-mi explice imediat cui ar trebui s-o dau.
În seara aceea, după ce au plecat, am încuiat poarta și m-am întors pe terasă.
Casa avea patru dormitoare.
Uneori erau pline.
Alteori trei dintre ele rămâneau goale.
Și era în regulă.
Pentru că generozitatea înseamnă să alegi să oferi ceva.
Dacă altcineva decide în locul tău ce trebuie să-i dai, nu mai este generozitate.
Este doar pretenția lui asupra vieții tale.