Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Cristina este soția lui Cătălin, a spus Radu.
Am rămas cu ochii la el.
— Care Cătălin?
— Cătălin Ionescu. Am fost aseară la meci cu el. Îl știi, am fost împreună la grătar la Mihai anul trecut.
Îmi aminteam vag de el.
— Și de ce îți dă soția lui lasagna la unu noaptea?
Radu și-a trecut mâna peste față.
— După meci am mers la ei. Eu, Cătălin și Mihai. Am mai stat puțin.
— Și?
— Cristina era în bucătărie și pregătea mâncare pentru zilele următoare. Am văzut lasagna și…
S-a oprit.
— Și ce?
— Am cerut-o.
L-am privit neîncrezătoare.
— Ai cerut lasagna soției altui bărbat?
— Când spui așa, sună foarte prost.
— Cum ai vrea s-o spun?
Radu a tras un scaun și s-a așezat.
— M-am gândit la tine.
Aproape am râs.
— La mine?
— Da. Tu rămăseseși acasă cu trei copii, eu stăteam la bere. Cristina făcuse o tavă mare și am întrebat dacă pot lua câteva bucăți pentru tine. Ea mi-a dat toată tava.
M-am uitat la el.
Explicația era atât de banală încât aproape mă enerva.
Dar mai rămânea ceva.
Am întors capacul spre el.
— Atunci explică asta.
Radu s-a aplecat.
— Ce?
— Citește.
A privit capacul.
„PENTRU TĂTICU’.”
A încremenit.
Apoi și-a închis ochii.
— Dumnezeule…
Inima mi-a sărit din nou.
— Ce?
— N-am văzut asta.
— Radu, ai cărat tava din casa lor până aici și n-ai observat două cuvinte scrise uriaș pe capac?
— De ce m-aș fi uitat la capac? Căram o lasagna, nu inspectam probe.
M-am ridicat.
— Atunci cine îi spune „tăticu’”?
Radu s-a uitat la mine câteva secunde.
Și, pentru prima dată, cred că a înțeles exact ce îmi imaginasem.
— Mara.
— Cine e Mara?
— Fetița lor.
Am tăcut.
— Are trei ani, a continuat el. Cristina îi pregătește lui Cătălin mâncarea pentru serviciu, iar Mara o ajută. Scriu pe recipiente „Tăticu’ luni”, „Tăticu’ marți”… chestii din astea. Probabil ea a insistat să scrie și pe tava asta.
M-am uitat din nou la capac.
O fetiță de trei ani.
Nu copilul secret al soțului meu.
Copilul lui Cătălin.
Și totuși mai exista o problemă.
Am arătat spre colțul gol al tăvii.
— Atunci de ce lipsește o bucată?
Radu a tăcut.
L-am privit.
— Radu?
— Am mâncat-o eu.
— Ce?
— Pe drum.
Pentru câteva secunde n-am știut ce să spun.
— Ai cerut lasagna ca s-o aduci acasă pentru mine și apoi ai mâncat din ea în mașină?
— Mi-era foame.
— Tocmai veniseși de la bere cu băieții!
— Știu.
— Și ai mâncat din cadoul meu?
— Mirosea foarte bine.
Mi-am dus mâna la frunte.
Toată povestea pe care o construisem începea să se prăbușească într-un mod aproape ridicol.
Dar nouă ore de frică nu dispăreau într-un minut.
Radu și-a scos telefonul.
— O sunăm pe Cristina.
— Nu trebuie.
— Ba da.
— Radu, te cred.
— Ioana, ai petrecut toată ziua crezând că am probabil o altă femeie și un copil secret. Prefer să râdă Cristina de mine cinci minute decât să stai tu la noapte și să te întrebi dacă am inventat povestea asta.
Avea dreptate.
A sunat-o.
Cristina a răspuns după câteva secunde.
Radu a pus telefonul pe difuzor.
— Cristina, sunt cu Ioana. Avem o întrebare puțin ciudată despre lasagna.
S-a făcut liniște.
Apoi Cristina a izbucnit în râs.
— Nu-mi spune că abia acum ai văzut ce scrie pe capac!
M-am uitat la Radu.
El și-a acoperit ochii cu mâna.
— Abia acum.
— Știam eu! Mi-am amintit după ce ai plecat. Mara a insistat să scriem „Pentru tăticu’” pentru că tava era pregătită inițial pentru Cătălin.
Apoi Cristina mi-a povestit totul.
Radu văzuse lasagna în bucătărie și îi spusese că eu rămăsesem acasă cu copiii cât el ieșise la meci.
Îi ceruse câteva bucăți pentru mine.
Cristina voise să i le pună într-o caserolă, dar Radu îi spusese că poate mâncăm și noi, și copiii a doua zi.
Așa că îi dăduse toată tava.
— Singura condiție a fost să-mi aducă vasul înapoi, a adăugat Cristina.
— Îl primești, i-am spus.
— Și lasagna?
M-am uitat spre Radu.
— Din ea a început deja.
Cristina a râs din nou.
După ce am închis, bucătăria a rămas liniștită.
Radu s-a așezat în fața mea.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Că am reușit, fără să vreau, să te fac să crezi că am o familie secretă.
Am râs pentru prima dată în ziua aceea.
— Trebuia să-mi aduci niște covrigi.
— Ar fi fost mult mai sigur.
Apoi i-am spus adevărul.
Că timp de aproape nouă ore inventasem o femeie.
Îi imaginasem bucătăria.
Îmi imaginasem copilul.
Lucrurile pe care înainte nici măcar nu le observam deveniseră „dovezi”.
Telefonul lui cu ecranul în jos.
Serile în care ajunsese târziu.
Faptul că fusese mai tăcut.
Bucata lipsă din lasagna.
Radu nu a râs.
M-a ascultat până la capăt.
— Puteai să mă suni.
— Știu.
— De ce n-ai făcut-o?
M-am gândit câteva secunde.
— Pentru că, dacă te acuzam și greșeam, nu mai puteam lua cuvintele înapoi.
A dat din cap.
— Și dacă nu greșeai?
— Voiam să-ți văd fața când te întrebam.
Radu s-a uitat spre tavă.
— Și fața mea te-a liniștit?
— Deloc. A fost groaznică.
— Pentru că mi-am amintit că uitasem să-ți spun de lasagna.
— Eu credeam că tocmai ți-ai recunoscut dovada.
De data aceea am râs amândoi.
În seara aceea, după ce copiii au adormit, am încălzit lasagna.
Am stat amândoi la masa din bucătărie și am mâncat în liniște câteva minute.
Apoi am făcut greșeala să spun:
— E foarte bună.
Radu a continuat să mănânce.
Am mai gustat o dată.
— Cred că e mai bună decât a mea.
Radu a pus imediat furculița jos.
— La întrebarea asta refuz să răspund.
— Nici măcar n-am pus o întrebare.
— Știu. Tot nu răspund.
Am început să râd.
După o zi întreagă în care fusesem convinsă că două cuvinte puteau distruge tot ce construisem împreună, stăteam acum lângă soțul meu și mâncam exact „dovada”.
A doua zi am spălat tava.
Radu a primit ordin clar să o ducă înapoi Cristinei.
— Și verifică ce scrie pe ea înainte s-o aduci iar acasă.
— De acum citesc și fundul caserolelor.
Am zâmbit.
Dar mult timp m-am gândit la ziua aceea.
În doar câteva ore construisem în mintea mea o femeie, un copil și o trădare.
Puteam aproape să văd casa lor.
Și nimic din toate acestea nu exista.
Adevărul fusese mult mai simplu.
Soțul meu stătuse după meci în bucătăria unui prieten, se gândise că eu rămăsesem acasă cu cei trei copii și nu voise să se întoarcă la mine cu mâinile goale.
Așa că ceruse o lasagna.
Uneori frica poate construi o poveste întreagă înainte ca adevărul să apuce să intre pe ușă.
Iar uneori cele două cuvinte care par să confirme cea mai mare teamă a ta au o explicație mult mai simplă decât ți-ai imaginat.