Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Andreea… Mihai știe tot.
Andreea rămase cu ceașca în mână.
— Cum adică știe tot?
Radu oftă.
— Știe de ani de zile cum e mama. Știe și ce s-a întâmplat între mine și fosta mea soție. A fost aici când ne certam din cauza ei. El a fost cel care mi-a spus atunci că trebuia să-i pun limite.
Andreea simți cum i se strânge stomacul.
— Și totuși a adus-o la noi.
— Da.
— Mi-a spus că stă două săptămâni pentru că tu pleci.
Radu își coborî privirea.
— N-am plecat nicăieri, Andreea.
Pentru câteva secunde, ea nu reuși să spună nimic.
Asta schimba totul.
Nu fusese o vizită care se prelungise din cauza unei certe.
Mihai știa de la început că mama lui nu mai avea unde să se întoarcă.
Și, în loc să-i spună adevărul soției sale, o adusese în apartamentul ei sub pretextul unei vizite de două săptămâni.
— De ce n-ai spus nimic? întrebă Andreea.
— Pentru că mi-a fost rușine. Și pentru că Mihai mi-a spus că se descurcă el.
Radu zâmbi amar.
— Probabil a crezut că, odată intrată în casă, n-o să mai ai inimă s-o dai afară.
Andreea plecă de la cafenea fără să-l mai sune pe Mihai.
Când ajunse acasă, Elena era în sufragerie, iar Mihai stătea la masă.
— Trebuie să vorbim.
După tonul ei, Mihai înțelese imediat că se întâmplase ceva.
— Am vorbit cu Radu.
Elena se ridică brusc.
Mihai rămase nemișcat.
Andreea îl privi direct.
— Nu a existat nicio delegație, nu?
Tăcere.
— Mihai?
— Nu.
Andreea simți că răspunsul acela o durea mai mult decât toate certurile din ultimele săptămâni.
— Deci m-ai mințit.
— Am vrut doar să-i dau mamei timp să…
— În casa mea.
— Știu.
— Nu, nu cred că știi. Mi-ai spus că vine două săptămâni. Tu știai că Radu o dăduse afară. Știai și de ce. Știai că mama ta îi controlase viața ani întregi și că ajunsese să-i distrugă mariajul.
Elena interveni:
— Eu nu i-am distrus nimănui căsnicia!
Andreea se întoarse spre ea.
— Nu discut acum cu dumneavoastră.
— Ba o să discuți! Sunt mama soțului tău!
— Exact. Mama soțului meu. Nu proprietara apartamentului meu.
Elena se înroși la față.
— După tot ce am făcut pentru copiii mei, acum trebuie să fiu dată afară ca un câine?
Mihai își trecu mâna prin păr.
— Andreea, te rog…
— Nu-ți cer să-ți abandonezi mama. Îți cer să încetezi să hotărăști în locul meu.
— Și unde vrei să se ducă?
— Să-i găsiți o garsonieră. Tu și Radu o puteți ajuta cu chiria dacă pensia nu-i ajunge.
Elena izbucni:
— Eu să stau cu chirie când fiul meu are casă?
Andreea o privi câteva clipe.
— Fiul dumneavoastră nu are casă aici. Eu am.
Se făcu liniște.
Mihai ridică privirea spre ea.
— Ce vrei să spui?
— Că mama ta trebuie să plece.
— Andreea…
— Și mai spun ceva. Dacă tu consideri că eu sunt problema pentru că nu accept să fiu mințită și dată la o parte în propria casă, poți să pleci cu ea.
Elena își luă imediat geanta.
— Hai, Mihai. Nu stăm unde nu suntem doriți.
Andreea se uită la soțul ei.
O parte din ea spera să spună: „Mamă, oprește-te.”
Dar Mihai își luă geaca.
— Vorbim mâine.
Și ieși împreună cu Elena.
Când ușa se închise, Andreea rămase singură în hol.
Pentru prima dată de când se căsătoriseră, nu știa dacă Mihai avea să se mai întoarcă.
În noaptea aceea aproape că nu dormi.
A doua zi, Mihai nu veni.
Nici a doua.
Nici a treia.
Andreea nu-l sună.
După o săptămână, el îi trimise un singur mesaj:
„Putem să ne vedem?”
S-au întâlnit într-o cafenea.
Mihai părea obosit.
— I-am găsit mamei o garsonieră.
Andreea nu spuse nimic.
— E la zece minute de Radu. Chiria o plătim noi doi, jumătate-jumătate. Mama are pensia ei pentru restul cheltuielilor.
— Bine.
— Am greșit.
Andreea îl privi.
— Nu pentru că ai vrut să-ți ajuți mama.
— Știu.
— Ai greșit pentru că m-ai mințit. Știai ce se întâmplase în casa fratelui tău și ai adus aceeași problemă în casa noastră sperând că eu o să tac.
Mihai încuviință.
— Mi-a fost frică să-i spun nu.
— Și mie mi-a fost. Dar i-am spus.
Mihai își coborî privirea.
— Dacă mă mai primești acasă, lucrurile vor fi diferite.
Andreea nu-l iertă pe loc.
Dar îi mai dădu o șansă.
Mihai se întoarse acasă câteva zile mai târziu, iar de data aceasta regulile erau clare.
Elena nu mai avea cheie.
Nu mai venea neanunțată.
Nu mai deschidea dulapuri și sertare.
Și, mai ales, Mihai nu mai lua hotărâri care îi priveau pe amândoi fără să vorbească întâi cu soția lui.
La început, Elena telefona aproape zilnic.
— M-ați abandonat.
— După câte am făcut eu pentru voi…
— O mamă ajunge să stea cu chirie în timp ce copiii ei au case…
Dar de data aceasta nici Mihai, nici Radu nu cedaseră.
Au trecut câteva luni.
Apoi s-a întâmplat ceva la care Andreea nu se așteptase.
Elena a început să se obișnuiască.
S-a împrietenit cu două femei din bloc. A început să meargă cu ele la piață și, din când în când, la spectacole organizate pentru pensionari.
Avea din nou o viață care nu se învârtea în jurul fiilor ei.
Aproape un an mai târziu, într-o seară, Andreea pregătea cina când auzi cheia în ușă.
Mihai intră în bucătărie cu o pungă în mână.
— Am luat pâine și brânză.
Andreea zâmbi.
Apoi se auzi un sunet familiar.
Pic.
Pic.
Pic.
Andreea arătă spre chiuvetă.
— Iar picură robinetul.
Mihai se uită la el.
— Îl repar sâmbătă.
— Așa ai spus și ultima dată.
Mihai începu să râdă.
Andreea râse și ea.
Era din nou o seară obișnuită.
Numai că acum liniștea din casa lor nu mai exista pentru că Andreea evita conflictul.
Exista pentru că, atunci când cineva încercase să treacă peste limitele ei, avusese curajul să spună:
— Până aici.